În România, dintre plantele care au proprietăți medicinale, numai, aproximativ, 300 se recoltează și se valorifica, unele că materii prime pentru fabrici de medicamente, farmacii, pentru uz intern, altele pentru valorificare în străînătate. Și totuși o mare parte din valoarea pe care natură ne-o oferă, an de an, se pierde din lipsa de cunoștințe sau din dezinteres. De aceea, se impune tot mai mult răspândirea tot mai largă a mijloacelor de cunoaștere și a tehnicilor de recoltare, cât și simplificarea procedeelor de prezentare a cunoștințelor necesare despre plantele medicinale.
Plantele cu efect favorabil asupra organismului omului sau cu efect inhibant asupra unor agenți patogeni își datorează valoarea terapeutică anumitor substanțe. În cazul fiecărei specii de plantă medicinală trebuie cunoscut acea substanță sau acele substanțe care le asigura valoarea și care se numesc principii active. Din ansamblul substanțelor ce se găsesc într-o specie numai unele prezintă interes farmaceutic.
La enumerarea substanțelor conținute de către o specie de plantă medicinală se apelează frecvent la toți compușii identificați în plantă respectivă. Astfel, la o asemenea înșiruire se nominalizează o serie întreagă de compuși chimici: "plantă conține aminoacizi, grăsimi, zaharuri, amidon, mucilagii, potasiu, etc.", texte cu care nu se spune nimic fiindcă nu există nici o plantă care să nu conțînă substanțe din grupele menționate. Situația se schimbă doar atunci, când substanță cu pricina se găsește într-un procent semnificativ mai mare în comparație cu alte plante. Cantitățile însemnate de mucilagii din nalba sau podbal conferă acestor substanțe interes terapeutic. Din întreagă compoziție chimică a unei specii prezintă interes terapeutic numai substanțele biologic active.
Valoarea produsului vegetal este condiționată de conținutul în principii active. Acestea sunt:
a) Vitamine.
Vitaminele sunt substanțe organice complexe, indispensabile desfășurării normale a proceselor vitale. Organismul uman are realmente nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D - D1 - D3, E, H, K - K1 - K2, PP, acid pantotenic, acid folic.
Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în frunze (în special). Plantele medicinale nu oferă cantități prea mari din vitamine, dar înaltul lor grad de asimilabilitate, faptul că se absorb împreună cu celelalte principii active (care vin să completeze efectul terapeutic urmărit) le conferă acestora o importantă deosebită. De exemplu:
- măceșul (în fructe) este bogat în vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid nicotinic, dar și alte substanțe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric, pectine, zaharuri.
- urzică este bogată în vitamine C, K, A, B2 mai conține substanțe azotoase, clorofilă, mucilagii.
b) Glicozide (heterozide)
Glicozidele sau heterozidele sunt compuși alcătuiți dintr-o componentă glucidica și o componentă neglucidica, denumită aglicon, a cărei structura chimică poate fi foarte diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăți fizice, chimice și farmacologice specifice, condiționând în cea mai mare măsură utilizarea lor că substanțe terapeutice. Din grupul glicozidelor fac parte:
- b1. Cardiotonice.
Acest tip de glicozide este răspândit în frunzele plantelor din familiile Apocynaceae, Liliaceae și Scrophulariaceae. Au acțiune favorabilă asupra cordului bolnav, diminuand pulsul, regularizând ritmul și bătăile inimii acționează uneori și că diuretic.
- b2. Antracenozide.
Compușii din această categorie se găsesc în rădăcinile mai multor plante, dar, în special, în scoarță și frunzele de Rhamnus frangula (crușîn). Din această categorie fac parte frangulina și senozida. Acțiunea lor este purgativa sau laxativa ori laxativ - purgativa.
- b3. Saponozide.
Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanții familiilor Dioscoreaceae, Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina, digitonina, holoturina, etc. Saponinele au acțiune expectorantă, hemolizanta și în unele cazuri depurativa.
- b4. Flavonozide.
Compușii din această categorie se găsesc în florile și rădăcinile unor plante din familiile Scrophulariaceae, Compositae, Leguminosae, Rosaceae, fiind cunoscuți circa 50 derivați flavonici care se găsesc liberi sau sub formă de glicozide. Flavonele formează cristale incolore. Ele au acțiune, predominant, diuretica.
- b5. Taninuri.
Taninurile sunt substanțe prezente la numeroase specii de plante superioare și localizate în sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor și fructelor. Taninurile se prezintă sub formă unor soluții concentrate, refrigerente. Proporția în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de exemplu: în scoarță de Quercus sp. 10 - 20%, la Salix sp. 9 - 13%, la Tilia sp. 15 - 20%, etc. Taninurile sunt astringente și au rol hemostatic.
- b6. Tioglicozide.
Tioglicozidele, un alt grup de glicozizi, prezintă caracteristici de activare locală a circulației sângelui.
c) Alcaloizi.
Alcaloizii sunt substanțe cu caracter bazic, răspândite, în special, la dicotiledonate. Aceștia constituie un grup foarte heterogen din punct de vedere chimic. Deși sunt substanțe toxice, în doze mici se folosesc în terapia unor afecțiuni, având o acțiune calmantă, anestezică și curativă. Din multitudinea de alcaloizi se pot enumeră: atropină din frunzele de Atropa bella - donna (mătrăgună), papaverină din semințele de Papaver rhoeas (macul de câmp), cumarina din Melilotus officinalis (sulfina), umbeliferina din florile de Matricaria chamomilla (mușețel), etc.
d) Holozide.
Dintre cele mai importante holozide pot fi enumerate:
- d1. Gume.
Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliza dau galactoza, manoză, glucoză, ramnoza, xiloză și alte monoze. Ele au proprietatea de a reține apă, formând cleiuri, soluții mucilaginoase și geluri. Se întâlnesc la semințele plantelor din familiile Leguminosae, Liliaceae și în tuberculii plantelor din familia Araceae, sub formă de substanțe de rezervă. Gumele au proprietăți emoliente.
- d2. Mucilagii.
Mucilagiile se găsesc în scoarțele unor copaci, în cotiledoanele multor semințe unde au rol de a reține apă, preîntâmpinând procesul de deshidratare. Mucilagiile au diverse roluri.
- d3. Pectine.
Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozica, care se găsesc în structura peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi și fibre vegetale. Pectinele sunt substanțe hidrofile, care prin imbibare cu apă se transformă în mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide și acizi în diferite concentrații și dau naștere la geluri. Pectinele întră în compoziția membranei celulare, dar se pot acumula și în vacuole. Aceste substanțe au acțiune coagulantă.
- d4. Celuloză.
Celuloză este un polizaharid ce constituie principalul component al membranei celulei vegetale. Conținutul de celuloză variază considerabil la diferite tipuri de celule: astfel în țesutul lemnos este în proporție de 40 - 50%, pentru că în celulele endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereților secundari să lipsească. În plante celuloză este asociată cu alte substanțe: lignină, pectină, hemiceluloză, diferite rășini, lipide, glicozide, taninuri, etc. Celuloză este importantă pentru activitatea tubului digestiv.
- d5. Amidon.
Amidonul reprezintă rezervă de polizaharide cea mai însemnată din plantele verzi și constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentația omului și hrană animalelor. Amidonul, rezultat în urmă procesului de fotosinteză, se depozitează în semințe, bulbi și tuberculi, sub formă de granule de mărimi, structura și aspect caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de amidon conțîn pe lângă polioze constituente ale amidonului și apă, fosfați, lipide, acizi grași, etc. Amidonul are rol energetic.
e) Uleiuri eterice.
Uleiurile eterice se află sub formă unor picături refrigerente, volatile. Se întâlnesc, de exemplu, în celulele petalelor de Rosa canină (măceș), în perii secretori de la plantele familiei Labiatae. Pereții celulelor în care se găsesc uleiuri eterice sunt, de obicei, suberizati, fiind astfel impermeabili. Uleiurile eterice se depozitează în vezicule intracelulare lipsite de membrană sau în cazul perilor secretori, după elaborarea lor în citoplasmă traversează peretele și se acumulează într-o veziculă subcuticulara de unde se evaporă în atmosfera. Aceste substanțe sunt importante pentru efectul lor antimicrobian și antiseptic.
f) Rășini.
Rășinile provin din oxidarea și polimerizarea uleiurilor eterice. Sunt substanțe vâscoase, cu o compoziție complexă, fiind un amestec de terpene și acizi rezinici. Se găsesc în citoplasmă sub formă unor picături fine, strălucitoare, care difuzează în spații intercelulare sau se depozitează în cavități și canale rezinifere.
g) Antociani.
Antocianii sunt pigmenți răspândiți în flori, fructe, frunze, rădăcini care își schimbă culoarea în funcție de pH - ul celular. Cei mai cunoscuți antociani sunt: peonina, malvina, cianina, rutinul, etc. Rolul lor este insuficient cunoscut.
h) Fitoncide.
Fitoncidele sunt substanțe volatile, similar antibioticelor, sintetizate de unele plante superioare (îndeosebi plantele din familiile Liliaceae, Cruciferae) și au proprietăți bacteriostatice, antibactericide și antifungice.
i) Substanțe amare.
Substanțele amare formează o grupa în care pot fi încadrate substanțe de diferite structuri datorită unei singure proprietăți organoleptice comune, și anume: gustul lor este amar chiar și în dilutii mari. Se întâlnesc frecvent la plantele din familia Compositae. Produsele amare pot fi: amare pure, amare mucilaginoase și amare aromatice, acestea din urmă conțînând și ulei volatil. Substanțele amare au acțiune tonic - amară, stomahic și stimulează poftă de mâncare.
j) Acizi organici.
Acizii organici sunt compuși care conțîn una sau mai multe grupări carboxilice. Sunt larg răspândiți în regnul vegetal, găsindu-se atât în stare liberă, cât și sub formă de săruri sau esteri.
PLANTE MEDICINALE CULTIVATE
ALOE
Aloe arborescens L. - Fam. Liliaceae
Ecologie. Răspândire.
Aloe, cunoscută încă din antichitate, este originară din Africa Tropicală și Meridională, unde atinge talia unui arbore. Iubitoare de aer și lumina. Aloe este răspândită în sudul Africii. În România se cultivă că plantă ornamentală de apartament.
Descrierea plantei.
Aloe este o plantă ierboasă, perenă, tulpină este înalta până la 3 m, diametrul 5 - 8 cm, neramificată, cu internodii dese, palide. Frunzele cărnoase, persistente, dispuse în spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45 - 60 cm, canaliculate, pe margini cu spini moi. Florile roșii, cu câte 6 stamine, cilindrice, drepte, lungi de 3 - 4 cm, concrescute la baza într-un tub scurt, dispuse în inflorescența densă, spiciforma. Înflorește iarnă.
Organul utilizat.
De la aloe se folosesc frunzele - Aloe folium - și/sau plantă - Aloe herba.
Recoltare.
De pe plante de aloe, în vârstă de 3 - 5 ani, se recoltează frunze sau părți de plantă prin tăiere cu cuțitul sau foarfeca. Se folosește în stare proaspătă sau sub formă de pulbere.
Principii active.
Produsul de aloe conține capaloina, substanță activă amară, precum și derivați de antrachinonă.
Acțiune farmacologică. Recomandări.
Preparatele de aloe au importantă terapeutică în medicină umană populară și cultă. Principiile active pe care le conține au rol bacteriostatic, în special față de bacilul Koch și stafilococi, stimulent digestiv, purgativ. Folosită în constipație, indigestii, anorexie, ulcer, angină, gripă, dureri de cap, dureri de dinți, scleroză, astenie, reumatism, plăgi, dermatite, arsuri, eczeme, ulcerații, mastoidita, astm, alcoolism, astenie nervoasă. De precizat: în timpul tratamentului se exclud din alimentație laptele, ouăle și se consumă cât mai multe fructe și supe de legume.
Mod de administrare.
Uz intern: pentru tratarea constipației cronice habituale decoct dintr-un vârf de cuțit de pulbere de plantă la 250 ml apă și amestecat cu 1 - 2 linguri de miere de albine. Se fierbe 3 minute. Se strecoară. Se iau zilnic câte 3 linguri, înainte de mese.
În ulcer, gripă, angină, dureri de cap, dureri de dinți, eczeme, scleroză, astm, astenie nervoasă, reumatism, alcoolism, se face cură de aloe pregătită dintr-un exemplar de 3 - 5 ani, neudat de 5 zile înainte de folosire astfel: într-un borcan de sticlă se ia 1500 g de plantă trecută prin mașînă de tocat carne. Se adaugă 2500 g miere de albine de mai și 3500 ml vin roșu, de 14 - 180. Se păstrează 5 zile într-un loc răcoros și întunecos. Rezultă un extract cu o bună eficientă terapeutică. În primele 7 zile se ia câte o linguriță, de 3 ori pe zi, cu cca. 2 ore înainte de masă. După aceea se ia câte o lingură de 3 ori pe zi cu o ora înainte de masă. Durata curei este de 3 - 4 săptămâni.
