Novăceștii

... Zgripţuroaica îşi lărgi gura în care abia dacă-i mai rămăseseră doi-trei dinţi, negri şi strâmbi, într-un fel de rânjet, şi cu un glas dogit şi aspru ca de sticlă pisată, zise mieros:– M-ai chemat, stăpâne? Gaia e aici!Ali se-ntoarse surprins către ea, dar Baba Gaia, rotindu-se ca un sfredel în jurul lui, nu-i dădu răgaz să vorbească:– Ştiu tot, Luminatule! Ştiu tot ce te frământă!– De unde ştii? se încruntă el, înciudat că prin puterile ei, zgripţuroaica ar fi putut afla şi de năluca lui Gruia, care-l speriase aşa de rău.– Baba Gaia ştie tot! Gândul la Novac te roade, nu-i aşa?Ali-Paşa continuă se se-nvârtă prin încăpere ca un leu în cuşcă.– Nu mi-e de ajuns că ştii. Mi-ar fi mai de folos dacă ţi-ai arăta puterile!– Priveşte! îi spuse ea, rânjind cu dinţii ei strâmbi şi negri şi, cu un gest neaşteptat scoase cu mâna ochiul care sclipea şi-l puse în palmă. Minune! Ochiul deveni un glob cu transparenţe ciudate, apoi se prefăcu într-o lumină jucăuşă ca de licurici, care-i cuprinse întreaga fiinţă. Întinse un deget lung şi uscat spre Corbul Negru, ocupat să ciugulească boabe dintr-un ciorchine de strugure şi, deodată, o lumină sclipitoare ţâşni din făptura ei şi-l învălui brusc. Corbul deveni o broască râioasă care începu să orăcăie şi să salte caraghios printre ciorchinii de struguri resfiraţi pe talgerul de argint.– Ei, te mai îndoieşti de puterile mele, stăpâne?– Auzisem că ţi le-ai pierdut, babo! se arătă mulţumit paşa.– Cât timp o să-mi păstrez ochiul fermecat, nimeni şi nimic n-o să mă poată învinge! zise ea cu trufie, apoi glasul îi deveni din nou slugarnic:– Cu ce-i pot fi de folos bunului meu stăpân?– Fă ce-i şti şi scapă-mă de ultimul Novac!..