Mihail Sadoveanu

Stăpâne, stăpâne , mai cheamă s-un cane... Cu Baltagul, Mihail Sadoveanu se așează mai puțîn în inima literaturii românești, unde l-au așezat cele peste 50 de volume, că tot atîtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viață, cât în inima propriei sale literaturi. Baltagul se menține în zona aceea superioară de mister și de poezie, începută cu Hanu Ancuței și continuată în bună parte de Zodia Cancerului. Baltagul, constituie, sub raportul invenției, reconstituirea acelei crime pastoresti despre care vorbește baladă Mioriței, și meritul lui stă mai puțîn în fabulația, ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanță lor în mijlocul naturii singuratice și în măiestria cu care-și poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprigă, voluntară, dar și iluminată, pe Vitoria,văduva ortomanului pastor Nechifor Lipan.Drama omenească, povestea din Baltagul poartă totuși un pronunțat accent de mare baladă, romanțată, de mister cosmic, aici rezolvindu-se epic, după cum în Hanu Ancuței se rezolva feeric. A fi păstrat acestei povestiri, germinata în glastră de cleștar a Mioriței, toată puritatea de timbru a baladei și tot conturul ei astral — iată în ce stă întâiul dintre merite și cel mai prețios al Baltagului. Munteanului i-i dat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu toporul, ori cu câtă. ...Cei mai vrednici întemeiază stăni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu și cu singurătățile, până ce se împuținează ziua.Cartea prezintă și ilustrații...

Fragment din volum:„Într-un freamăt de bucurie, ne imbulziram spre uși și iesiram în cerdacul larg, de unde se vedea satul revărsat pe vale, șesul cel mare al Siretului, subt aburi subțiri, și dealul Osoiului, dincolo de Siret, cu ruină bisericii logofatului Tăutu în coasta Blagestilor.Pe când copiii se randuiau cuminți în cerdac; eu rămăsei cu ochii holbați în cerul nalt și strălucit, unde vedeam pentru întâia oară în viață mea plutind un unghi de păsări negre. În liniștea care se făcu, – le auzeam strigătul slab și straniu.— Vin cocoarele, zise domnu Trandafir. Și eu repetai, în minte, fericit, cuvântul acela nou... Băieți, urmă apoi învățătorul, astăzi e că o zi de sărbătoare și avem să legăm și noi puțintel cartea de gard. Am să va cetesc o poveste scrisă anume pentru voi, și care se cheamă Capra cu trei iezi.În mine pătrunse o înfiorare caldă, – că totdeauna când se pregătea domnu Trandafir să ne ceteasca ceva.Și ascultai cu ochii pe jumătate închiși povestea cu iedutii, cu cumătrul lup și cu biata capra văduva. În depărtare, spre Siret, vibra lumina. Lângă mine, la piciorul unui stâlp de cerdac, se mișcau domol vacile-Domnului, rose, punctate cu negru.— Povestea asta, vorbi într-un târziu domnu Trandafir, e scrisă de Ion Creangă, cel care a făcut și cartea pe care se trudesc bucherii noștri. (Eu mă uitai cu coadă ochiului la abecedarul meu). A scris el și alte multe lucruri. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mândrie. L-am văzut, vara trecută, la o adunare de învățători. Să știți voi că el are un dar de la Dumnezeu de povestește așa de frumos: parcă ne-ar spune mama povești, în seri de iarnă, la gură sobei... În adunarea aceea, de care va vorbesc, ne-a spus și nouă o poveste...”..

„Iar duduia Lizuca, legănată domol, închise ochii. Și-n miros de busuioc, la pieptul bătrânei, cu mirare nouă, începu a-și aduce aminte de întâmplările nopții, la hotarul împărăției minunilor.”..

Trilogia Frații Jderi este o epopee care reconstituie timpul și atmosfera din epoca de strălucire a domniei lui Ștefan cel Mare, cuprinsă în perioada 1469 - 1475, dar în același timp o cronică, o legendă, un poem folcloric, un roman realist, un roman de aventură, un roman de dragoste, un roman de familie, un roman social...

Nicoară Potcoavă este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în anul 1952 de către Editura Tineretului din București. Este ultimul roman al scriitorului, reluând acțiunea romanului Șoimii (1904), publicat de autor cu aproape o jumătate de secol în urmă.Subiectul celor două romane este același, dar există deosebiri semnificative de substanță între cele două cărți.Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei după uciderea domnitorului patriot Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) și urcarea pe tron a lui Petru Șchiopul. Romanul prezintă luptele pentru putere din Moldova, fiind inspirat din viață lui Ioan (Nicoară) Potcoavă. Fiu după mama al domnitorului ucis, hatmanul Nicoară Potcoavă întreprinde în Moldova o incursiune fără succes pentru a-l pedepsi pe trădătorul Irimia Golia, iar apoi se întoarce în tabăra cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, cu care pregătește o acțiune militară mai amplă pentru a-l alungă pe uzurpatorul Petru Șchiopul și a prelua domnia țării.Nicoară Potcoavă preia tema datoriei și a dragostei din romanul său de tinerețe, aducând o perspectiva istorică mai precisă și o viziune filozofică profundă asupra istoriei.Spre deosebire de romanele istorice mai vechi, accentul este pus aici pe o meditație asupra istoriei și pe folosirea unui limbaj de factură cronicărească.Fragment din carte:„A două zi soarele a răsărit în senin și, după ploaia nopții, codrul a lucit de mii și mii de nestemate că flori fără nume și degrab trecătoare. Văzduhul era curat. Călătorii cât și localnicii îl simțeau intrând în ei că pe un vînat bun. Soborul monahilor ieșise cu starețul în afară porții ferecate, că să fie de față la plecarea Mariei sale Nicoară. I-au urat cale fericită și lui, și ostenilor și au rămas o vreme privind cum se duc. De lucirea biruitoare din ochii călătorului domnesc, pe care o băgaseră de samă acei monahi, se bucură mai ales unchesul Petrea, care amestecă aducerile lui aminte cu anii de pruncie ai lui Nicoară, la curtea lui Iurg Litean. Într-acolo el și cel ce fusese prunc umblau acum fără grabă, că lene a unei plăceri. Căpitanul Petrea era acum bătrân, iar pruncutul cărunt. În asemenea bună stare a spiritului au umblat prin valea îngustă a Somuzului, pe lângă niște lunci bătrâne rămase în stăpânirea Domniei după moartea lui Sendrea hatmanul; căci acele pământuri și lunci de la Dolhești, unde se află gropniță lui Sendrea, cumnatul lui Ștefan bătrânul, fuseseră, împreună cu toată valea, zestrea surorii Voievodului. Și din acel timp rămăseseră uitate; Domnia nu le socotise vrednice a fi dăruite boierilor celor mari. Călătorii băgau de samă o rânduiala a satelor deosebită decât în alte părți pe unde umblaseră. Gospodării își vedeau fără grijă de prisăci și și se închinau cu voie bună la trecerea acelor străini. Vite albe pășteau pe lunci; numai cât dealurile care strajuiau din dreapta și din stânga păreau a copleși valea. Astfel au ajuns la pranzisor, cu rânduiala siuta, la un pod de peste Somuz și la o moară, pe unde drumul începea să șuie un holm înalt, cătră valea largă a Siretului, departe, spre curtea veche a amintirii.”..

O carte cu titlul „Viață lui Ștefan cel Mare” a scris, încă de pe timpul domniei lui Cuza, multivalentul scriitor Dimitrie Bolintineanu, autor și al altor biografii de domnitori români (Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza), precum și al uneia a împăratului Traian, intitulată Viață lui Traian August, fondatorul neamului românesc (1869). Așadar, că biograf al lui Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu are un notabil predecesor, iar dacă punem la socoteală și Istoria lui Ștefan cel Mare a lui Nicolae Iorga, din 1904, publicată la împlinirea a 400 de ani de la stingerea faimosului domn al Moldovei, are încă un predecesor, pe cel mai de seama. Nu este exclus să mai fie și alții care să fi scris vreo biografie a celui de la a cărui înscăunare la cârma Moldovei numărăm în 2007 nu mai puțîn de 550 de valeaturi. Și tot în acest an 2007 s-au împlinit 15 ani de când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a înscris pe superilustrul voievod moldovean în sinaxar, sanctificandu-l sub numele de Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.Nicolae Iorga - pe baza de documente (în cartea să, istoricul, literat și el, face 378 de trimiteri exacte la tot felul de izvoare) - ne înfățișează îndeosebi un Ștefan rațional, chibzuit în toate cele. ,,El - scrie Iorga - nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faima, nu era un poet al războaielor, ci un om de carmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul lucrurilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și pagan, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale" (Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 78). Tot Iorga este de părere că în Ștefan cel Mare poporul român și-a găsit "cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului sau ". Dar istoricul nu scoate în relief la tot pasul pioșenia domnitorului miruit în 1457, pe câmpia numită Direptate, de un mitropolit numit Teoctist. Tocmai pioșenia, cucernicia, religiozitatea iesita din comun a donmitorului este trăsătură asupra căreia stăruie Sadoveanu în paginile sale, motivând astfel actul sanctificarii săvârșit în urmă cu 15 ani, sub oblăduirea Bisericii de către un alt Teoctist, mai mare în cin decât acela din veacul al XV-lea.Fragment din carte:„La anul `58 a venit veste de mirare între moldoveni, cu neguțătorii din sus, cum că Vladislav, craiul Țării Ungurești, a căzut jos și a murit, la petrecerea nunții sale. Asemenea lucru nu se întâmplă oamenilor de rând. Pentru domnia acelei țări a fost semn, căci Dumnezeu a îngăduit să cadă cumpăna alegerii sale înspre un fecior tânăr, abia de cincisprezece ani, feciorul lui Iancu-Vodă. Iar nuntă cea veselă s-a prefăcut în una crâncenă, căci unii magnati au tras în altă parte; și s-a amestecat și Maiestatea să împăratul Frederic, neavând ce face la împărăția nemțească și dorind să fie și la Ungaria crai. Matias nu s-a putut așeza desăvârșit în scaunul Țării decât după trei ani, între tulburări și răscoale, ajutându-1 puterea unora dintre nobili și cumințenia altora. El însuși fiind un tânăr aprig și semeț, deși râvnea la fapte mari, nu uită să numere cu grijă pe potrivnicii săi, că să le plătească la timp cu cel mai potrivit metal. Între acești potrivnici se aflau sășii de la Ardeal, care ținuseră cu împăratul lor neamț, precum și Ștefan-Vodă, care rostise vorbe potrivite că domniile țărilor nu sunt dulciuri să le mănânce, nici jucării să le strice copiii. Cătră anul `62, apăsarea moldovenilor asupra hotarului lesesc sili pe Maria să înțeleptul Cazimir-Crai să-și trimeată soliile pentru o pace desăvârșită, primind de la Voievodul Ștefan jurământul de vasalitate, după formulele de la Alexandru cel Bun. Acest legământ scris trebuia urmat de cel atunci când craiul va putea să-și lase pricinile lui de la hotarul de miazănoapte și apus al Republicii și când și Ștefan-Vodă va găși un răgaz între nacazurile vremii. Căci din miazăzi se ridicau iarăși ostile lui Mahomet-Sultan. Punându-și iscaliturile și pecetile pe pergament, Preasfințitul Teoctist cu boierii și castelanii și împuterniciții regali se firitisira și se imbratisara pentru liniștea popoarelor lor creștine. Totuși, curtenii moldoveni, după obiceiul neamului, nu se puțura opri să nu zâmbească și să nu amestece șoapte că domniile lor Muzilo de Buciaci și Stanislav, căpitan de Halici, și ceilalți sleahtici leși au poftit la Suceava, și că această poftire nu s-a săvârșit decât după ce pribeagul Petru Aron a părăsit Lehia.”..