Mihail Şişkin

Ismailul menționat în titlul acestui roman este orașul care, odinioară, a aparținut Imperiului Otoman, luat și pierdut de armatele ruse de mai multe ori. Referința istorică e însă o metaforă-capcană pe care Șișkin le-a pregătit-o cititorilor. „Luarea Ismailului“ e un număr de circ cu șoareci care aleargă disperaţi să-și câștige bucăţica de brânză. Luarea Ismailului este o carte despre barbaria umană, despre complexitatea vieţii în care singura luptă care are sens este cea împotriva morţii, fie numai și pentru faptul că „viitorul e entuziasmant“.Mihail Şișkin, autodeclarat admirator al lui Vladimir Nabokov și al lui Sașa Sokolov, continuator al marii literaturi ruse, creează, cu Luarea Ismailului, o simfonie postmodernă compusă din povești, metafore și semnificaţii, scene din istoria Rusiei, scrisori, adnotări de jurnal, pledoarii avocăţești, declaraţii de martori, fabule și cronici. Întreţesând fragmente felurite, Şișkin construiește treptat ideea centrală a romanului, și anume: cum să ajungi la o înţelegere cu moartea, cu nedreptatea, cu suferinţa, cu boala, cu putreziciunea, dacă, în mod inexorabil, ești condamnat să le înduri încă de la naștere? a..

Mihail Șișkin s-a născut în 1961, la Moscova, iar după absolvirea Institutului Pedagogic de Stat a lucrat ca ziarist şi apoi ca profesor de germană şi engleză. La doar doi ani după debutul său literar, petrecut în anul 1993, cu volumul de scurte povestiri Urok kalligrafii, s-a stabilit în Elveţia, la Zürich, unde lucrează ca interpret pentru azilanţii vorbitori de limbă rusă.Câștigătorul celor mai mari trei premii literare decernate în Rusia, Mihail Șișkin trăiește în prezent în Elveția. Critic al trecutului sovietic, dar și al actualului regim de la Kremlin, acest scriitor continuă marea tradiție a literaturii ruse, pe care o consideră o „formă netotalitară de existență a conștiinței în Rusia“.Mihail Șișkin este unul dintre acei ruși care își părăsesc patria, aproape niciodată altceva decât o Rusie-închisoare, dar nu și rusa, unealta fundamentală a existenței lor ca scriitori. Tot în rusă au fost scrise și prozele și eseurile din acest volum, care are înfățișarea unui plonjeu realizat atât în adâncurile marii istorii, cât și în cele ale istoriei sale personale. Șișkin alcătuieşte, din fărâme de realitate, de experiențe umane și de evenimente politice, o țesătură densă și complexă care declanșează meditații despre traumă, despre adevăr și minciună, despre identitate și, firește, despre notorietatea literaturii sale. Acestea sunt doar câteva dintre temele acestei cărţi, firește, seducătoare, dar nu mai puțin seducătoare sunt poveștile în sine, nu mai puțin seducătoare sunt personajele şi nu mai puțin seducător este stilul, stilul lui Șișkin...

Un interpret din limba rusă la un birou elveţian pentru azilanţi, străduindu-se să se adapteze la cea mai bună dintre lumile posibile, este bântuit de toate poveştile pe care le aude. Transcrierile interviurilor la care participă se insinuează în roman tot aşa cum se insinuează în viaţa lui interioară. Interpretul este firul care leagă numeroasele poveşti în poveste: călătoriile interpretului în Italia, în căutarea originii iubirii, sau poate doar a adevărului despre ea; îndepărtarea de soţie şi de fiu; suferinţele cuplului în criză; scrisorile trimise fiului şi adresate unui anume Nabucodonosaurus, stăpânitor al unei magice împărăţii insulare; bucăţi din jurnalul Isabellei, o faimoasă cântăreaţă de la începutul secolului XX, a cărei biografie interpretul ar fi vrut cândva să o scrie. „Golurile“ dintre aceste poveşti sunt umplute cu fragmente din lecturile interpretului despre războaie antice nu mai puţin civilizatoare decât cele moderne.Pentru a-l cita chiar pe Şişkin, Părul Venerei nu este un roman care trebuie înţeles. Realitatea rezidă în limbaj, identitatea personajelor e incertă, susţinută de o tramă amplă, înnebunitoare.Mihail Şişkin s-a născut în 1961 la Moscova şi a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat din acelaşi oraş. După absolvire, a lucrat trei ani pentru o revistă de tineret şi cinci ani ca profesor de germană şi engleză. Debutul său literar a avut loc în revista Znamia în anul 1993, iar în 1995 a plecat în Elveţia, unde a avut ocazia să lucreze ca interpret şi ca profesor.Şişkin este singurul scriitor care a primit toate cele trei mari premii literare ruseşti: Russkii Buker în 2000, pentru Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru Scrisorar.În afara premiilor naţionale, a fost recompensat şi cu prestigioase premii internaţionale: Premiul Cantonului Zürich în 2000, Prix du Meilleur livre étranger (secţiunea eseu) în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007, Premiul internaţional pentru literatură Haus der Kulturen der Welt în 2011.Trei dintre romanele sale au fost dramatizate şi puse în scenă: Vziatie Izmaila la Teatrul MOST, Scrisorar la Teatrul de Artă Cehov din Moscova, iar Părul Venerei la Atelierul Piotr Fomenko...

„Începutul acestui roman […] este de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil.” (Le Figaro)„În timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug în mod voit tradiţii scriitoriceşti existente, Şişkin urmăreşte să-şi însuşească şi să dezvolte tradiţia literară. El compară istoria literaturii ruse cu un copac al cărui trunchi creşte din traducerea slavonă a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu şi ajunge până la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski şi Tolstoi, formând o coroană ce se ramifică în secolul XX. Autori precum Platonov reprezintă astfel crengile geniale, dar neproductive. Şişkin îşi stabileşte modelele literare în operele lui Cehov, Bunin, Nabokov şi Saşa Sokolov.” (Neue Zürcher Zeitung) „Mereu se va găsi un om care  [...] va condamna lumea la trăirea infinită, ciclică a aceleiaşi vieţi, la înviere şi moarte şi din nou la înviere. [...] Omul acesta se numeşte Mihail Şişkin, el trăieşte în Elveţia şi, evitând limba nouă, scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie. Nu e uimitor că e comparat cu Saşa Sokolov şi cu Nabokov. E uimitor că i se dau premii.” (Jurnalnîi zal)Saşa şi Volodia sunt despărţiţi de război. Legătura lor trăieşte prin scrisorile pe care şi le trimit. Dragostea lor există acolo unde oamenii nu putrezesc şi sunt cicade mute, unde viaţa este zgomotoasă, generoasă, dăinuitoare, unde şinele de tramvai se îndreaptă spre un cui nevăzut de care se ţine lumea.Volodia participă la înăbuşirea Răscoalei Boxerilor şi află că singura victorie în război este să rămâi în viaţă. Saşa descoperă că poate fi fericită atunci când îşi ţine de mână tatăl, în ultima clipă a vieţii lui. Fiecare înţelege, în alt timp şi totuşi în acelaşi, că numai moartea dă sens vieţii.Şi amintirea e mai puternică decât prezentul: cesuleţul primit cândva de Saşa arată mereu ora două fără zece, cei doi îndrăgostiţi culeg mere pentru compot şi se bat cu cele stricate, prin iarba uscată sar cosaşi care i se agaţă Saşei de fustă, profesorul preferat îşi sterge ochelarii cu cravata.În ciuda veştii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continuă să sosească, iar Saşa continuă să le primească, fără mirare şi fără teamă; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare să se fi oprit. Amândoi se grăbesc spre întâlnirea atât de aşteptată, înţelegând că „în cartea existenţei toate sunt scrise, desigur, numai o singură dată. Dar prind din nou viaţă când cineva reciteşte o anume pagină, care a mai fost citită cândva.“..