Relatările lui Mihail Văgăonescu sunt dure, la fel cum a fost războiul pentru români. A luptat continuu timp de unsprezece luni, din august 1916, când trece Carpații în Transilvania pe la Bicaz. Unitatea sa a jalonat cu sudoare și sânge aproape întreg frontul de luptă, fiind trimisă la Hârșova, apoi spre frontul de la Târgu Jiu, ulterior în dureroasa retragere spre Moldova, pentru a zăgăzui cu piepturile luptătorilor săi trecătorile Carpaților Orientali întreaga iarnă și primăvară, pentru ca în vară să se avânte în ofensiva de la Mărăști. Aici, în tranșeele de la Răchitașu Mare, în plin asalt, în luptele corp la corp din șanțurile inamice, un glonte dum-dum îi zdrobește umărul. Se vindecă, deși camarazii îl credeau pierdut, dar rămâne cu invaliditate. Devine ulterior primar al Bacăului și Președinte al Societății Mutilaților de Război.
Valoarea documentară a jurnalului său este inestimabilă, aducând mărturii de primă mână asupra unor lupte și bătălii trecute cu vederea sau abia amintite în istoriografia noastră despre primul război mondial, dar și despre viața de zi cu zi din tranșee, despre atacurile artileriei, recunoașterile, dar și atacurile cu obuze cu gaze asfixiante sau șiretlicurile ambelor tabere folosite în cursul războiului static, de tranșee. Totodată, insistă foarte mult pe atmosfera ce domnea în rândul soldaților, oameni simpli, dar cu mult bun simț, despre evenimentele ce au marcat această perioadă, inclusiv cazurile de dezertare sau automutilare. Sunt enumerate și alte evenimente celebre, cum ar fi dezertarea colonelului Sturdza, sau vizitele pe front ale suveranilor sau reprezentanților aliaților. Relatările sunt dure, dar la obiect, Mihail Văgăonescu fiind, de nevoie, un războinic impasibil cuprins de imensitatea responsabilității față de oamenii săi, fapt care îl face de multe ori foarte dur. Pentru prima dată am întâlnit relatarea execuției unor prizonieri sau faptul că înaintea unui asalt, lasă în urmă un om cu consemnul de a culca la pământ pe oricine dă înapoi. Sunt aspecte ale unui război total, necruțător, care își pune amprenta pe caracterul oricărui om înghițit în vâltoarea conflictului.
Fără îndoială, Mihail Văgăonescu a fost un erou, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, dar dintr-o familie de eroi. Fratele său, locotenentul activ Constantin Văgăonescu, a făcut războiul în Regimentul 9 Vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu, parte a Diviziei 9 a generalului Constantin Scărișoreanu. A luptat în Dobrogea, în Bătălia de pe Neajlov-Argeș și la Mărășești, unde cade eroic în fruntea companiei sale la 28 iulie 1917. În acea zi au căzut din Regimentul 9 Vânători: 9 ofițeri morți, 7 răniți și peste 500 trupă morți și răniți. Locotenentul Constantin Văgăonescu este, de asemenea, decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, iar în această carte, Mihail Văgăonescu face o referire emoționantă la sacrificiul fratelui său.
