Milan Kundera

Traducere de Ioana Pârvulescu„Sărbătoarea neînsemnătății e un roman însemnat, care adună laolaltă teme esențiale din scrisul lui Kundera, dar, atenție, cu schimbări neașteptate de perspectivă (nu ratați motivul femininului, uluitor!). Filtrând la maximum viața, ajunge la ultima ei consecință: jocul neînsemnătății. Într-o epocă serioasă, ca a noastră, care a pierdut undeva, pe drum, râsul, revin în scenă neseriozitatea, comedia detaliilor, absurdul, inexplicabilul și gluma. Acestea se intersectează atât în Istoria mare (Stalin, Kalinin, Hrușciov), cât și în istoriile de zi cu zi ale Parisului, la 60 de ani după moartea lui Stalin. Metafora care se deschide în carte și uneori, dilatată, înghite tot romanul este teatrul de păpuși. Pentru cititorul român, o vibrație din piesele lui Ionesco e perceptibilă în timbrul acestei cărți: o împăcare a comediei cu tragedia, a neseriozității cu gravitatea, a disperării cu buna dispoziție. Nu pare un roman scris ca să-i măgulească pe contemporanii noștri. Pare scris ca să te pună pe gânduri, amuzându-te. Ceea ce, oricum, ar trebui să ne măgulească.“ — IOANA PÂRVULESCU..

Cu cât un scriitor sau un compozitor e mai mare, cu atât crește și tentația interpretărilor abuzive: posteritatea riscă să-i falsifice opera de dragul scandalului biografic sau pentru a se conforma clișeelor artistice în vigoare. Aceasta e tema pe care Kundera o dezvoltă în variațiuni în Testamente trădate, urmărind în paralel evoluția romanului și a muzicii, iar exemplele sale țin de răscrucea artistică a secolului XX. Criticii pot ignora ce e pur și simplu literatură într-o povestire de Hemingway doar pentru a o citi în cheia vieții scriitorului, dirijorii pot opera tăieturi în compozițiile lui Stravinski fiindcă așa li se pare lor că „sună“ mai bine. Cele mai pregnante exemple invocate de Kundera sunt însă Kafka și Janácek: amândoi îi datorează enorm lui Max Brod, amândoi au fost trădați (în spiritul artei lor) de același Max Brod, cu cele mai bune intenții și cu totală neînțelegere. Testamente trădate, carte pentru care i s-a acordat în 1993 Prix Aujourd’hui, este avertismentul grav și ironic al lui Milan Kundera asupra orbirii care însoțește indiscreția.„Arta europeană a romanului este trama unificatoare a Testamentelor trădate, dar această tramă se dedublează în două discursuri care, la rându-le, se împletesc: un discurs istoric, ce poate fi considerat aproape obiectiv, despre cele trei vârste ale creației romanești și unul intim, furios, angoasat, orgolios despre locul pe care și-l atribuie Kundera în această istorie. Acest ultim discurs este cel care ne interesează cel mai mult și care ne emoționează.“ — Le Monde..

Publicat în 1983, în revista Le Débat, Un Occident răpit este uluitor prin acuratețea chirurgicală a analizei epocii și prin capacitatea vizionară de a prevedea dilemele Europei în secolul XXI. Elegie pentru Europa și îndemn la recuperarea valorilor culturale ale acesteia, ca unică modalitate de salvare în fața pericolelor Istoriei și dezintegrării, eseul lui Milan Kundera reprezintă o adevărată profesiune de credință, la fel ca discursul Literatura și națiunile mici, citit la un congres al scriitorilor din Cehoslovacia în 1967, înaintea Primăverii de la Praga. Înainte și după stabilirea în Franța, Kundera se dovedește, prin aceste două texte incluse în volumul de față, un adevărat umanist militant, al cărui demers îmbină idealismul cu luciditatea și realismul cu speranța.„Un Occident răpit a jucat un rol decisiv în formarea unor intelectuali francezi precum Alain Finkielkraut. […] Într-un mod mai subtil, acest mic text a pregătit spiritele pentru extinderea Europei spre țările din Est. Și cine știe dacă influența lui difuză nu continuă să se manifeste și azi, în determinarea țărilor din Europa Centrală de a rămâne fidele propriei moșteniri istorice și propriei identități culturale?“ — PIERRE NORA..

„Primul roman al lui Milan Kundera publicat după stabilirea în Franţa, în 1975, este o scriere la fel de «muzicală» pe cât o indică titlul şi pe cât cititorul, familiarizat deja cu lucrările marelui scriitor de origine cehă, se aşteaptă să fie. Personajul principal spune «adio» atât ţării sale, căreia îi sunt consacrate, de fapt, toate gândurile lui, cât şi iluziilor sale politice din tinereţe. Şi, în ciuda graţiei şi muzicalităţii sale, din romanul lui Kundera emană întreaga amărăciune, tristeţe şi luciditate a cuiva care ştie că «la intervale rare istoria supune umanitatea la încercări» şi că «acelor încercări nimeni nu le rezistă». Una dintre aceste încercări este utopia distrugătoare care i-a bântuit ţara. Iubiri frivole, ură, delaţiune, vinovăţie, răspundere, întrebări şi răspunsuri pasionante privitoare la condiţia umană şi la «ismele» pe care din când în când, criminal, umanitatea le îmbrăţişează se împletesc în această carte, una dintre cele mai dense epic şi ideatic ale celebrului romancier. Cititorul român are prilejul să intre într-o lume în chip straniu cunoscută, deşi aproape uitată, pe care, lipsită de vehemenţă şi încrâncenare, ironia strălucitului romancier o transformă într-una palpitantă, debordând de viaţă, idei şi tandreţe. — ALAIN FINKIELKRAUT..

Alegând lozinca insurgenților Sorbonei din mai 1968 drept titlu al romanului său, Milan Kundera așază destinul unei întregi generații sub semnul eșecului. Eroul său nu este însă un tânăr al acelor locuri și vremuri, ci unul care-și trăiește dureroasa maturizare în epoca instaurării regimului comunist în Cehoslovacia. Adolescent vulnerabil, bântuit de teama de ridicol, dar de o extremă puritate, poetul Jaromil se simte atras de ideologia marxistă, care-i promite o iluzorie revanșă împotriva unei lumi ce nu-l poate cuprinde. Treptat, el devine prizonierul unui sistem care îi cere să renunțe la tot ce venerase în chipul cel mai curat cu putință și să intre în concertul platitudinilor care se dau drept singura literatură adevărată.Puritatea lui ultragiată se transformă atunci de-a dreptul în abjecție, odată cu denunțul prin care Jaromil își trimite prietena la închisoare. Și dacă, așa cum se spune, viața poetului este exponențială, căderea lui Jaromil, pusă de autor față în față cu căderile atâtor mari poeți ai lumii, vorbește despre căderea tuturor celor prinși în vâltoarea istoriei. Iată de ce romanul său n-a putut apărea decât în afara granițelor Cehoslovaciei, în 1973, mai întâi în Franța, unde a primit Prix Médicis étranger.„Alături de Don Quijote și Doamna Bovary, Viața e în altă parte este probabil opera cea mai dură care s-a scris vreodată despre poezie. Despre poezie ca ultim refugiu al lui Dumnezeu.“ — FRANÇOIS RICARD..