Mircea Eliade

Ecranizată pentru televiziune de către Șerban Marinescu, Domnișoară Christina ar fi fost demnă, prin misterul ei pervers și atmosfera decadență, otrăvită, prin poeticitatea suav-terifiantă, de viziunea regizorală a unui David Lynch...

„Recitesc, pentru o nouă ediție, Domnișoară Christina. Sunt surprins de valoarea ei. Cartea această, pe care n-o mai rasfoisem din 1936, când am scris-o și publicat-o, mi se părea ratată, sugestionat și eu de corul criticilor și a unora dintre prieteni, care o considerau fie perversă, fie erotică, fie de un fantastic factice. Azi, îmi dau seama că mă înșelasem și sunt sigur că, în douăzeci sau cincizeci de ani, cartea această va fi redescoperită. Unii nu înțeleg de ce Simina are nouă ani; precocitatea ei erotică îi dezgustă. Dar tocmai pentru a face limpede faptul că Simina e o posedată, o demonică, i-am dat vârstă nouă ani. La paisprezece-cincisprezece ani ar fi avut aerul unei precocitati maladive, dar în ordinea firească a lucrurilor - tocmai ce voiam eu să evit.” (Mircea Eliade) ..

„Fara a incerca o situare a lui Mircea Eliade in literatura fantastica europena contemporana, operatie prea dificil de intreprins in cateva randuri, cred ca nu gresesc totusi afirmand ca el poate fi considerat unul dintre putinii scriitori interesati inca de un fantastic folcloric sau de o obedienta sacra. Enigmele si fisurile Realului, labilitatea lui derutanta, construirea sa ca un labirint de semnificatie, supus hazardului si incomprehensibilitatii, ori nesfarsitele lumi imaginare, logice, dar iremediabil separate de lumea noastra, toate aceste aspecte ale literaturii moderne fantastice exista preaputin, desi nu sunt complet ignorate in opera lui Mircea Eliade [...] Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revansa a Viietii, a frumusetii si a fecunditatii ei inepuizabile.“ - Sorin Alexandrescu..

Alchimia – scrie Mircea Eliade ‒ nu este o prefigurare depășită a chimiei. Nu este o știință imperfectă, ci un fenomen cultural cu semnificație cosmică, metafizică și spirituală, care „a lăsat o moștenire mult mai mare lumii moderne decât o chimie rudimentară: i-a transmis credința sa în transmutația Naturii și ambiția sa de a stăpâni Timpul“. Alchimia își are rădăcinile în credințele societăților tradiționale, unde substanțele minerale sunt învestite cu un caracter sacru. Minereurile, asemenea embrionilor, „cresc“ în pântecele Pământului; fierul meteoritic are o dimensiune magică, deoarece provine din Cer… Prelucrând materia, făurarii, la fel ca alchimiștii, participă activ la realizarea scopului Naturii. Ei săvârșesc un ritual ce dezvăluie sensul ascuns al Universului.Explorând miturile africane, grecești, indiene sau chineze, Eliade consideră că experiența sacrului este universală, constitutivă omului, fiind cea care conferă lumii semnificația sa. În această privință, Făurari și alchimiști este o introducere excelentă în gândirea și opera marelui erudit...

Cuvântul acesta e frumos, e un cuvânt foarte frumos. Și cuprinde foarte multe lucruri... De aceea îmi place și-l intrebuintez des. Să nu respecți nimic, să nu crezi în ține, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei.... Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume - nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleșit de adevăruri. Să poți uită adevărurile, să ai atâta viață în ține încât să nu te poată pătrunde, nici intimida - iată vocația de huligan... - HULIGANII..

Huliganii nu reprezinta decat o etapa din seria de romane "contemporane" care poarta titlul general de Intoarcerea din Rai. Cand opera va fi sfarsita - sau macar, cand vor fi complectate si alte episode principale - multe dinaparentele incoherente si cruzimi se vor lamuri de la sine. Ceea ce pare acum excesiv de salbatec si excesiv de "cardiac" in Huliganii se va atenua cand ciclul va fi complectat. Huliganii nu reprezinta decat un moment incresterea unui anumit tineret, de care ma ocup in intreaga opera. Dupa momentul abstract, impersonal, de excesiva si haotica interiorizare - reprezentant prin romanul Intoarcerea din Rai, care a dat nume seriei intregi - urmeaza firesc un moment nespiritual, de izbucnire biologica, de lupta amorala. In profilul spiritual al unei generatii, aceste momente,biologice si anarhice, nu puteau fi neglijate. [...] De aceea - dupa cum momentului abstract, impersonal si interiorizat al Intoarcerii din Rai, i-a urmat momentul dinamic, biologic, egocentric al Huliganilor - tot asa acest roman va fi urmat de un moment cu alta dominanta. Etapa imediat urmatoare Huliganilor va fixa "iesirea din magie", adica pierderea celor mai fructuoase iluzii, secatuirea elanului biologic, intrarea in viata concreta, neglorioasa. Dominanta va fi, acum, dragostea; caci dragostea este cel mai sigur drum in concret, in realitate. Iubind, iti dai seama ca exista un altul, ca exista cu atata forta incat tu te pierzi in fata lui, si renunti la "personalitatea" ta ca sa te poti contopi, spiritual, cu el. [...] Cu etapa care urmeaza Huliganilor - etapa a dragostei, a iesirii din magie - destinul personajelor mele incepe sa se clarifice. Sunt oameni care vor crea - si altii care vor rata. Sunt unii care vor trai - sunt altii care pot astepta de-acum moartea. - Mircea Eliade..

Nuvela În curte la Dionis (1977) are în centru o variantă răsturnată a mitului orfic, temă ce a constituit o adevărată obsesie pentru Eliade. Înaintea oricărei interpretări, nuvela ar trebui plasată în intimitatea altor câtorva proze, care alcătuiesc un corpus de texte ce se comportă autonom în cadrul operei eliadeşti. Însuşi Eliade remarca faptul că cele câteva nuvele (Pe strada Mântuleasa, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi În curte la Dionis) şi-au căpătat o anumită autonomie, independent de intenţia autorului. În acest context, textul ar trebui integrat acestui ciclu de proze, citită şi interpretată ca atare: în funcţie de evoluţia personajelor (comune celor patru texte), de traseul iniţiatic pe care acestea îl urmează, de planurile narative care converg unele din altele, creând diferite paliere de interpretare...

Originalitatea prozei lui Eliade constă în rezultatzd deliberatei ambiguizari, până aproape de limita incomprehensibdului: nu putem hdelege efectiv, integral, despre ce e vorba, deși simțim că se petrec lucruri importante, profunde, extraordinare, aflate în imediată, ametitoarea proximitate a unor mari, esențiale mistere ale existenței, ale lumii. - Ion Bogdan LefterFragment din cartea "În curte la Dionis" de Mircea Eliade:"Iar când vreun cântec devenea cu adevărat popular, de-l auzeai în toate grădinile de vara, Leana refuză să-l mai cânte, deși într-un anumit fel era cântecul ei, ea îl descoperise. Ai mai auzit-o cântând de-atunci, din prirna seară când te-am dus la 'Platani', ai mai auzit-o cântând În curte la Dionis? și totuși ea îl lansase, vara aceca. Nimeni nu știe al cui e cântecul, cine l-a compus. Nu se știe nici măcar dacă e cântec popular sau de origine lăutărească, sau e vreo romanță veche, readaptată de Leana. Și așa cum s-a întâmplat În curte la Dionis, s-a petrecut și cu altele... Cladova își clatină cu îndârjire capul, că și curn ar fi vrut să se trezească. - Și cu toate acestea, trebuie să existe o explicație, începu cu o greu stăpânită iritare în glas. Vreau să spun, o explicație la toate aceste bizarerii și mistere sau pseudomistere. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de câte ori am ascultat-o mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tânăra, frumoasă, echilibrată trăind în lumea noastră aici pe pământ - cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă neobișnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea... Deși, adaugă după o pauză căzând pe gânduri, când acum vreo doi ani începuse să se îmbrace numai în negru și nu se mai farda deloc de i se spunea în glumă 'văduva'... - Știu, știu, îl întrerupse Hrisanti, dar nu era nimic neurotic. Și că să înțelegi toată povestea, trebuie să știi că nici măcar n-a fost ideea ei. Doctorul a silit-o, da, pot spune foarte sincer: a silit-o se îmbrace în negru. Și nici doctorul n-a făcut-o așa din senin, sau din vreo dorința ascunsă de răzbunare. Că să dezlege ce se numea pe-atunci, acum câțiva ani, în cercul intimilor lui Visarion, 'misterul Adrian' sau 'complexul Poetului', doctorul a încercat o experiență, a încercat-o că să verifice ipoteza la câte ajunsese."..

Nuvelele lui Eliade povestesc despre insuccese prezente si succese trecute. Povestitorul nu-l urmeaza pe omul de stiinta in efortul universal al cunoasterii; ei se afla mai degraba in tabere diferite, unul in cea a invinsilor, altul in cea a invingatorilor. Naratorul cauta adevarul gasit de omul de stiinta, dar ramane suspendat in lumea sa intermediara intre sacru si profan in apropierea unei semnificatii presimtite, dar care se arata a fi pentru totdeauna inaccesibila si incomunicabila: el povesteste despre nenorocul de-a nu fi in stare sa spuna ceea ce, de fapt, stie. Naratorul este de doua ori mai nefericit decat omul de stiinta. Imaginea lui nocturna este fictionalizarea indoielilor omului de stiinta, precum si ale spaimelor creatiei, este imaginea omenescului sfasiat de pe chipul senin al omului de stiinta.Sorin AlexandrescuAr fi multe de spus in legatura cu aceasta concentrare, aproape exclusiva, asupra prozei fantastice. In Jurnal, ca si in cateva texte, am comentat ceea ce as indrazni sa numesc conceptia mea despre literatura fantastica. Si care se deosebeste, bunaoara, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges. Ar fi inutil sa incerc a o rezuma aici. Destul sa amintesc ca e solidara de conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si a spatiului. Ceea ce nu inseamna, evident, ca prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate de cercetarile mele de istorie comparata a religiilor, nici ca n-ar putea fi intelese decat de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte sa fi folosit vreodata documentele mitologice sau semnificatia lor simbolica scriind literatura. De fapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe masura ce scriam. Universurile paralele pe care le dezvaluia povestirea erau rodul imaginatiei creatoare, nu al eruditiei, nici al hermeneuticii pe care o stapanea istoricul religiilor comparate.Mircea Eliade..

O editie de Liviu BordasIntr-o publicatie recenta, despre Maitreyi Devi, consideram fascinant in relatia dintre ea si Mircea Eliade ce era nespus din dragostea lor, fie chiar intamplat, fie doar visat, ascuns parca, adaug acum, in unghiurile ascutite ale unicei lor litere comune, M. India si Santier, textele aici reunite, din contra, exceleaza in surplus de detalii cotidiene, personaje episodice, sexualitate, violente publice si lecturi savante, alternate rapid in fresca miraculoasa din jurul golului central, de unde se aude, in Santier, doar apelul telefonic al unei M., ramas neraspuns. In jur, o imensa lume pestrita naviga din atemporalitatea Indiei spre modernitate, ambele uluitoare pentru un tanar atunci de 22-23 de ani. In 1935, in Romania, Eliade numea acest conglomerat fascinant un "roman indirect" in care el nu se mai recunostea, desi in el se nascuse ca scriitor si savant. Doi ani dupa Maitreyi si simultan cu Huliganii, Santier marca noua lui identitate prin distantare de vechea fascinatie si ascunderea dramei in fal­durile unei mari civilizatii.prof. Sorin Alexandrescu..

Cred că nici unul din cititorii buni ai lui Eliade nu e hipnotizat de fastidioase numerologii. Dar triada indiană din volumul de faţă invită imperios la o nouă strategie de lectură, oferită de câteva observaţii oa­re­cum numerologice, în care biografia autorului – o biografie mereu des­chisă spre cititor – se precizează în imediatul lui profit.Socotiţi că anii în care a scris despre yoga, bunăoară, sunt tot­dea­una un număr par şi calendaristic, câţiva dintre ei – cei mai importanţi – chiar bisecţi. Aşa, în 1936, când publică Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris, Librairie Orientaliste Paul Geuthner), aşa, în 1948, când publică Techniques du Yoga, dar mai ales aşa, în 1940, când foloseşte diferiţi orientalişti şi călători în India în roluri de fic­ţiune care explică până la urmă, în direcţia cealaltă, chiar biografia rea­lă şi secretă a naratorului.Amănunte nu fără importanţă pentru un autor care îşi propune să în­cheie şi încheie într-adevăr un mănunchi de scrieri tocmai în preziua datei de naştere, cum în 1928 Gaudeamus, cum în 1933 Maitreyi, cum în 1940 bio­grafia fantastică a triplului Honigberger. Or, ziua de naştere – pe care o socotea 9 martie, 25 februarie pe stilul vechi, dar în fapt ul­tima zi a unui februarie nebisect, aşa cum a demonstrat-o descoperirea tar­divă a actului de naştere – a fost ani în şir stimulentul exterior de a-şi organiza literatura şi biografia. Ceea ce e mai dramatic e că în ultimul februarie în care a aplicat acest mic secret biografic (în Jurnalul de mai târziu mereu revine cu însemnări importante la 9 martie) e faptul că a regăsit pentru ultima dată India neconsumată din afara tuturor cărţilor. Simbolic – exact aşa cum se disting toate datele din Noaptea de Sânziene – ultima zi din februarie, înainte de începerea unui nou ciclu, e sintetică şi anihilează bisectoarea dură aşezată peste timpul trăit şi timpul aşteptat, între Calcutta şi Bucureşti, între reportaj şi nuvelă fan­tastică. Dacă n-ar fi această stratagemă a unui supliment temporal, a unui istm care îi oferea lui Eliade posibilitatea de a reface unitatea a două lumi înainte de a se fi scindat – nu ar fi avut posibilitatea de a scrie literatura din acest triplu volum.în fine, să nu uităm totuşi că aceste pagini care demarează tonic din realitate nu aparţin indefinit şi exclusiv culturii, oricât de adecvată ar fi. Ar fi o confuzie la fel de mare, precum a crede că alpinismul e acel sport care se practică numai în Alpi. Realismul acestei literaturi, cel direct, ca şi cel ocultat, transplantat în ficţiune, e una din introducerile cele mai sistematice în metabolismul celui mai incandescent şi pro­di­gios deceniu cultural românesc. - Eugen Ciurtin..

„Două evenimente majore cu miez catastrofic fisurează decisiv intervalul și amprentează definitiv substanța romanului. Unul strict personal, de flagrantă intimitate: ruptura lui Eliade de Sorana Topa - iubirea năvalnică, fantastă, copleșitoare în dăruire, invadatoare la modul vampirizant - și opțiunea, la antipod, pentru Nina Mareș - feminitatea tandru-maternă, subtil-învăluitoare, ocrotitoare, constructivă.Celălalt, exterior, de-a dreptul devastator în  planul relațiilor social-politice ale autorului și grupării sale afectiv-intelectuale: asasinarea premierului I.Gh. Ducă. De-o parte, elucidarea sentimentală. De cealaltă, irepresibilă maculare și irecuperabilă scindare a Generației `27: nimic nu avea să mai fie că înainte după asasinarea lui Ducă și, mai târziu, după instaurarea terorismului de stat de către Carol al II-lea.” (Dan C. Mihăilescu)..

Intr-un anume sens, Intoarcerea din Rai este translarea fictionala a articolului Mitul generatiei tinere, ilustrand un fel de itinerariu nespiritual si marcand momentul caderii, al parasirii investiturii mitologice, al abdicarii in fata istoriei. - Oana Soare Intoarcerea din Rai incapsuleaza si reflecta doua borne istorice: greva de la Grivita, eveniment nodal in reteaua epica a scrierii, care ilustra, "intr-un mod patetic si artificial, pierderea, zvarlirea noastra in istorie" si asasinarea lui I.G.Duca, care ii accentueaza "sentimentul inefabil ca am intrat intr-o epoca de ruptura", asa cum i se confesa si lui Nae Ionescu. Intoarcerea din Rai consemna caderea in Istorie, degradarea idealului generationist; era un roman al ratarii, dar proiectat dupa o alta schema decat cele de tip samanatorist, ale unor Vlahuta sau Cezar Petrescu: de asta data este vorba de un roman intelectual, chiar de un "roman cerebral", al unor insi care nu se pot ridica dincolo de istorie. Intoarcerea din Rai este un roman al personajelor-ideologii, al "personajelor conceptuale", in timp ce Huliganii incarneaza fata paroxist-negativa a generatiei. Asa s-ar putea explica si apelul surprinzator la "pornografic" in ambele romane, dezavuat retrospectiv de autor, ca marca principala a socului, ca posibila "traducere" a caderii, a degradarii, in care agresivitatea capata valente metafizice. - Oana Soare..

Inca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri si chiar romane fantastice. De lapt, descopeream subiectul romanului sau al nuvelei pe masura ce scriam.Universurile paralele pe care le dezvaluia povestirea erau rodul imaginatiei creatoare, nu al eruditiei nici al hermeneuticii pe care o stapanea istoricul religiilor comparate. - Mircea Eliade..

Într-un eseu din 1988, reluat în volumul „Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii“, Matei Călinescu vorbeşte despre natura specifică a fantasticului în proza lui Mircea Eliade, în care relaţia dintre structurile cotidianului şi cele ale fantasticului este in­versată: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezintă o ame­ninţare la adresa coerenţei lumii; dimpotrivă, el constituie singura pro­mi­siune reală a unei asemenea corenţe; şi tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atentă, se dovedeşte a fi de neînţeles, crud şi, în ultimă instanţă, lipsit de sens. Numai atunci când recunoaştem atracţia secretă, dar puternică, a celeilalte lumi a «miracolului», sacrului şi miticului putem merge dincolo de inerenta lipsă de sens a vieţii coti­di­e­ne, având poate şansa de a ajunge la adevăratul înţeles al existenţei.“ Originală şi consistentă, concepţia autorului român asupra fan­tas­ti­cu­lui îşi are rădăcinile în ceea ce Eliade însuşi numeşte „teoria mea despre «irecognoscibilitatea miracolului» – sau, în general, în credinţa mea că, după întrupare, «transcendentul» se camuflează în lume sau în istorie, şi astfel devine «irecognoscibil»“. Preocupat să descopere şi să înţeleagă sensul autentic şi profund al existenţei umane, Mircea Eliade imaginează lumi posibile paralele între care personajele sale circulă frecvent, se pierd şi se regăsesc, tra­ver­sând în aceste călătorii iniţiatice nu doar spaţii, ci şi momente tempo­rale situate la mare depărtare – 12 ani, în cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descoperă, post factum, că timpul petrecut de el în grădina ţigăncilor a curs diferit în realitate şi în aparenţă, sau „doar“ 40 de zile în „Douăsprezece mii de capete de vite“, povestirea în care Iancu Gore, „om de încredere şi de viitor“, trăieşte o experienţă tulburătoare şi de neînţeles pentru ceilalţi, alunecând pe nesimţite într-un spaţiu-timp paralel. [...]Carmen Muşat..

La tiganci-Mircea EliadeLa capatul lecturii, sa recapitulam motivele si elementele recurente in cele sase nuvele. Se retine, inainte de orice, aura de mister, atmosfera plina de suspans care caracterizeaza toate evenimentele, sentimentele si emotiile personajelor, ce par sa se afle mereu in asteptarea a ceva aflat dincolo de ele, ceva ce poate sa se intample sau poate sa nu se intample si care, in orice caz, le va proiecta intr-un alt plan ontologic.Aceasta atitudine are, in mod firesc, implicatii in ceea ce priveste viziunea asupra timpului conceput, augustinian, ca un fel de distentio animi, adica o extensie a sufletului. […] Acest joc cu timpul imbraca, practic, forma unei anamneze care, in filosofia platoniciana se stie ca reprezenta calea prin care sufletul capata acces la sfera ideilor, asadar calea cunoasterii prin excelenta. […]In aceste pagini de proza fantastica, de imaginatie, Eliade da o forma memorabila axiomei fundamentale a viziunii lui asupra lumii, conform careia orice hierofanie are drept consecinta revelarea sacrului ascuns in profan. Gratie amprentei inconfundabile a stilului sau, in aceste nuvele el reuseste sa neutralizeze frontiera dintre real si fantastic, pana intr-acolo incat sa le transforme in categorii indistincte si intersanjabile. Acest miracol se infaptuieste prin mijlocirea simbolului, mediator intre sacru (domeniu al ininteligibilului si al arhetipalului) si experienta umana (limitata la sfera perceptibilului si empiricului).Giovanni Casadio..