„Titlul acestei cărți poate fi înșelător. Cititorul ar putea crede că are dinainte o lucrare de pură istorie culturală, o culegere de documente și analize, menite să devină un omagiu pios, comemorativ, adus unor grupuri de intelectuali care, în vremuri neprielnice, au încercat să-și păstreze chipul și să-și urmeze vocația. În realitate, e vorba de o reconstrucție erudită, dar intens simpatetică, a unui «model» de viață spirituală atemporal. E vorba despre modul în care se nasc întâlnirile purtătoare de destin, despre farmecul – și rigorile – drumului tatonant spre cunoaștere, despre comuniune, împreună-căutare, dramă lumească și speranță. E vorba despre efortul oamenilor de a se situa, de «a-și găsi locul» și despre «instituționalizarea» – dincolo de instituții – a formării intelectuale. În ce mă privește, am aflat neașteptat de multe lucruri despre împrejurări pe care credeam că le știu dinăuntru. Anca Manolescu le știe însă mai bine. Într-un anumit sens, ea este mai intim legată de modelele pe care le invocă decât chiar unii dintre reprezentanții lor.“ (Andrei PLEȘU)
„E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credinţă ca intelectual? E inutil să-şi păstreze în acest domeniu chipul specific sau măcar ideal? Pofta de a înţelege, disciplina şi elanul gândului nu-şi găsesc locul în religie? În epocile premoderne, întrebarea ar fi fost întrucâtva caraghioasă. De la autori creştini timpurii până la monahismul medieval, nu a fost oare înfăţişată credinţa drept «filozofie» în sensul antic al termenului, drept «adevărata filozofie»: formare a sinelui întemeiată pe revelaţie, urmare a Logosului pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu? Calea filozofiei, în rostul ei prim, şi calea cunoaşterii religioase nu sunt divergente. Ca stil de viaţă şi de convivialitate, între cercul filozofic şi grupul de studiu creştin, asemănările, nu deosebirile par să precumpănească. Modelul Antim şi modelul Păltiniş ne-o reamintesc.“ (Anca MANOLESCU)
