Exista oameni care nu incap in cuvinte, iar Monica Lovinescu este pentru mine unul dintre ei. Nu stiu sa exprim minunea care a fost si nici sa disting, printre speciile de iubire, pe aceea pe care am simtit-o pentru ea. De aici si greutatea de a preciza locul pe care il ocupa in viata mea.
Am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decat devenind slujire. Poate ca devotiune ar fi cuvantul potrivit? Caci era prea sus pentru a o numi "prietena". Desi am putut sa-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis sa-i spun niciodata, cum niciodata nu mi-as fi permis s-o iau de mana. Cu nimeni n-am fost atat de familiar si smerit totodata, grijuliu sa nu fac sau sa nu spun ceva care m-ar fi putut cobori in ochii ei. Tot ce n-am facut rau n-am facut cu gandul la ea, asa cum tot ce am facut bun am facut pentru a spori in ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea intruchipare a imperativului moral care face ca lumea sa tina
