Elsa
are șapte ani și o inteligență tăioasă și necruțătoare care o face să fie
diferită, dar și marginalizată. Singură care o înțelege și care-i cultivă
aplombul este bunica, fost medic în zone calamitate, privită la rândul ei de
ceilalți drept o nebună excentrică. Pentru că „toți copiii au nevoie de
supereroi”, bunica inventează pentru Elsa povești unde toată lumea este
diferită și nimeni nu trebuie să fie normal, iar scopul este să o pregătească
pentru ceea ce urmează să afle și să i se întâmple în viață. Personajele din
poveștile bunicii – care se dovedesc a fi nimeni alți decât vecinii ei de bloc
– îi vor fi alături în evenimentele care o vor lua cu asalt.
Acest
roman, care demolează clișeele privind normalitatea, îi va inspiră negreșit pe
bunici în relația cu nepoți lor și va încânta cititorii de toate vârstele. „Bunica
mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este o carte despre diversitate și
acceptare.
Fragment
din roman:
„Casa
oricărei bunici are un miros special. Pe care nu-l uiți niciodată.
E
un bloc obișnuit. În mare. Cu patru etaje și nouă apartamente. Și miroase a
bunica. Și a cafea, bineînțeles. Întotdeauna miroase a cafea. Are reguli de
ordine interioară clare, înșirate pe ușa spalatoriei, sub titlul „Pentru
confortul și bunăstarea tuturor", unde „confort" e sub-liniat de două
ori. Mai are un lift mereu stricat, pubele pentru sortarea gunoiului în curtea
interioară, o bețivă, un câine de lupta și o bunică.
Un
bloc obișnuit, da. În mare.
Bunica
locuiește la ultimul etaj. În apartamentul de vizavi locuiesc mama, Elsa și
George. George e partenerul mamei și locuiește cu ea, ceea ce nu-i întotdeauna
foarte ușor, fiindcă înseamnă că George e și el vecin cu bunica. George are
barbă, poartă mereu un fes mic de tot, îi place să facă jogging îmbrăcat în
șorț tras peste colanți și să gătească în engleză…Zice „beef" în loc de
„vacă" atunci când citește rețete, iar bunica spune că „noroc că-i frumușel,
că în rest, e încet că o ușă de grajd umflată de ploaie". Și când vorbește
despre el nu-i zice „George", ci „mămăligă". Mama se enervează rău
când aude, dar Elsa știe că nu o spune ca să se supere mama, ci doar așa, ca
Elsa să știe că e de partea ei, indiferent ce s-ar întâmplă. Asta fac bunicile
când părinți nepoților divorțează și își găsesc alți parteneri de viață și,
dintr-odată, își anunță copiii că vor avea un frate sau o sora „pe
jumătate". Sunt de partea nepoților. Întotdeauna. Fără excepție. Așa că,
pentru bunica, faptul că mama se enervează în halul asta e doar un bonus.
Mama
și George nu știu dacă Jumătatea e fetiță sau băiat. Deși se poate află. Pentru
George, mai ales, e foarte important să nu afle dinainte. Când vorbește despre
Jumătatea, George zice întotdeauna „el sau ea", că nu cumva să asocieze
copilul cu un anumit „rol de gen". Când l-a auzit prima dată, Elsei i s-a
părut că a zis „trol de gen". A fost o după-amiază foarte derutantă pentru
toată lumea.”
