Nichita Stănescu

A venit ingerul si mi-a zis: de atata amar de vreme te veghez ca sa ajungi om de stiinta si tu pana acum nu ai inventat nimic!Cum sa nu; am inventat; numai ca stiinta pe care eu am creat-o este atat de subtila, incat uneori se confunda cu firescul. Ea se numeste hemografia, adica scrierea cu tine insuti.L’ange est venu et m’a dit: depuis le temps que je veille à ton chevet dans l’espoir que tu te fasses homme de science! Dire que tu n’as rien inventé!Bien sur que si; mais la science que j’ai créée est si subtile que, parfois, elle ne fait qu’un avec le naturel. Son nom, hémographie, veut dire écrire avec soi-même.Nichita Stanescu..

Colectia Versocicleta. Poezii pentru copii de la 2 la 102 aniCarte de citire, carte de iubire nu inlocuieste Abecedarul si e mai mult o carte de iubire marturisind credinta autorilor ca scriind pentru si despre copii si copilarie ei isi continua o fericita varsta de mirari si incantari, de poezie si vis... - Nichita StanescuIlustratii color de Andrei Damian...

NOD 33(În liniştea serii)Am gândit un mod atâta de dulcede a se întâlni două cuvinteîncât în jos înfloreau florileşi sus înverzea iarba.Am gândit un mod atâta de dulcede a se izbi două cuvintede parcă iarba verde ar înfloriiar florile s-ar ierbi.NŒUD 33(Dans la paix du soir)J’ai imaginé une manière si doucepour deux mots de se rencontrerque les fleurs vers le bas fleurissaientet l’herbe vers le hautverdissait.J’ai imaginé une manière si doucepour deux mots de s’affronterque l’herbe verte semblait fleuriret les fleurs herbir.Nichita Stănescu..

„Pare prozaic să-l situăm pe Nichita Stănescu în spațiu și timp. Marele poet devenise încă de pe vremea când trăia un simbol, un om stilizat, iar reinvestirea lui cu atribute omenești (familie, școală, apartenența la o generație etc.) echivalează pentru mulți cititori cu o demitizare.Trebuie însă depășită această formă naivă de admirație. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că Nichita Stănescu a existat. Bineînțeles că nimeni nu contestă acest fapt în sine, dar aproape nimeni nu îl ia în considerare cu convingere. Îl tratează că pe o simplă convenție. Ce importanță poate să aibă - își spun mulți - unde și când a trăit poetul. În realitate, existența lui Nichita Stănescu într-un anumit loc și anumită epocă reprezintă mai mult decât o circumstanță oarecare.Reprezintă chiar prilejul de care s-a servit poetul pentru a se manifesta ca poet și, deci, un element de structurare a operei. Fac o greșeală cei care cred că un mare artist, oriunde și oricând ar fi trăit, ar fi fost același. O asemenea teză (susținută în mod curios chiar și de un judecător cu „ne-ndurați ochi de gheață” ca Titu Maiorescu, referitor la Mihai Eminescu) ne dî satisfacție, deoarece constituie o revanșă luată în imaginație asupra determinărilor stricte din realitate.Dar nu este corect să considerăm adevărat ceva doar pentru că satisface o dorința secretă a noastră. Nichita Stănescu n-ar fi fost același dacă ar fi apărut în alte împrejurări. Poate că nici n-ar fi scris poezie. Sau poate că ar fi scris poezie de altă factură. Așa cum limba română (singura limba pe care a cunoscut-o), cu specificul ei, i-a impus un anumit fel de a scrie, tot așa atmosfera din anii copilăriei, profesorii, viața literară, cu forțele lor de atracție și respingere și prin mecanisme complicate, imposibil de analizat până la capăt, au contribuit la organizarea elanului liric înnăscut, i-au conferit istoricitate.Meritul lui Nichita Stănescu este de a fi atins maximum de eficiență artistică în condițiile date, transformând adeseori obstacolele în atuuri. În poezia lui Nichita Stănescu există foarte puțină „biografie”. Dacă n-am avea documente propriu-zise la dispoziție, cu greu ne-am face o idee despre viața poetului cercetându-i versurile.” (Alex. Ștefănescu)..

Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor. Sunt, pur şi simplu, altfel, deşi aparţin aceluiaşi poet. În loc să regretăm schimbarea, ar trebui să o salutăm: Nichita Stănescu este unul dintre puţinii mari poeţi români care nu acceptă să moară în viaţă fiind şi, mai întâi la 37, apoi la 45 de ani, întoarce spatele la tot ce crease până atunci şi caută altceva. Tocmai această misterioasă – pentru unii, inexplicabilă sau inacceptabilă – pluralitate asigură operei sale o remarcabilă rezistenţă în timp.„Etapa postmodernistă este, în opera stănesciană, la fel de reuşită şi de însemnată, pentru evoluţia istorică a poeziei româneşti, ca şi etapa modernistă. Sunt mai puţine versuri memorabile şi mai puţine poeme antologice, dar în spatele textului programatic alcătuit pulsează aceeaşi gândire poetică în alertă, aceeaşi inteligenţă discursivă şi, mai ales, aceeaşi incredibilă capacitate de a tulbura sensurile, care străvede, în semnele greu de înţeles de pe faţă, nodurile de neînţeles de pe dos…” (Răzvan Voncu)..