Nicoară Potcoavă este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în anul 1952 de către Editura Tineretului din București. Este ultimul roman al scriitorului, reluând acțiunea romanului Șoimii (1904), publicat de autor cu aproape o jumătate de secol în urmă.Subiectul celor două romane este același, dar există deosebiri semnificative de substanță între cele două cărți.
Acțiunea romanului se petrece în Principatul Moldovei după uciderea domnitorului patriot Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) și urcarea pe tron a lui Petru Șchiopul. Romanul prezintă luptele pentru putere din Moldova, fiind inspirat din viață lui Ioan (Nicoară) Potcoavă. Fiu după mama al domnitorului ucis, hatmanul Nicoară Potcoavă întreprinde în Moldova o incursiune fără succes pentru a-l pedepsi pe trădătorul Irimia Golia, iar apoi se întoarce în tabăra cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, cu care pregătește o acțiune militară mai amplă pentru a-l alungă pe uzurpatorul Petru Șchiopul și a prelua domnia țării.
Nicoară Potcoavă preia tema datoriei și a dragostei din romanul său de tinerețe, aducând o perspectiva istorică mai precisă și o viziune filozofică profundă asupra istoriei.Spre deosebire de romanele istorice mai vechi, accentul este pus aici pe o meditație asupra istoriei și pe folosirea unui limbaj de factură cronicărească.
Fragment din carte:
„A două zi soarele a răsărit în senin și, după ploaia nopții, codrul a lucit de mii și mii de nestemate că flori fără nume și degrab trecătoare.
Văzduhul era curat. Călătorii cât și localnicii îl simțeau intrând în ei că pe un vînat bun. Soborul monahilor ieșise cu starețul în afară porții ferecate, că să fie de față la plecarea Mariei sale Nicoară. I-au urat cale fericită și lui, și ostenilor și au rămas o vreme privind cum se duc.
De lucirea biruitoare din ochii călătorului domnesc, pe care o băgaseră de samă acei monahi, se bucură mai ales unchesul Petrea, care amestecă aducerile lui aminte cu anii de pruncie ai lui Nicoară, la curtea lui Iurg Litean. Într-acolo el și cel ce fusese prunc umblau acum fără grabă, că lene a unei plăceri. Căpitanul Petrea era acum bătrân, iar pruncutul cărunt.
În asemenea bună stare a spiritului au umblat prin valea îngustă a Somuzului, pe lângă niște lunci bătrâne rămase în stăpânirea Domniei după moartea lui Sendrea hatmanul; căci acele pământuri și lunci de la Dolhești, unde se află gropniță lui Sendrea, cumnatul lui Ștefan bătrânul, fuseseră, împreună cu toată valea, zestrea surorii Voievodului. Și din acel timp rămăseseră uitate; Domnia nu le socotise vrednice a fi dăruite boierilor celor mari.
Călătorii băgau de samă o rânduiala a satelor deosebită decât în alte părți pe unde umblaseră. Gospodării își vedeau fără grijă de prisăci și și se închinau cu voie bună la trecerea acelor străini. Vite albe pășteau pe lunci; numai cât dealurile care strajuiau din dreapta și din stânga păreau a copleși valea. Astfel au ajuns la pranzisor, cu rânduiala siuta, la un pod de peste Somuz și la o moară, pe unde drumul începea să șuie un holm înalt, cătră valea largă a Siretului, departe, spre curtea veche a amintirii.”
