„Valoarea politică a lui Mihai Viteazul, după tot ce s-a găsit în timpul din urmă cu privire la spusele și faptele lui, nu mai poate fi tăgăduita. Ea face dintr-insul, biet bastard domnesc, lăsat fără instrucție, crescut prin străini, destarat ani de zile, ajuns întâmplător Domn al unei țări fără tezaur, fără armata, fără alianțe că și fără mijloace de acțiune, una din marile personalități ale veacului al XVI-lea. Acela pe care, pentru vitejia și martiriul sau, ai săi îl consideră... drept un sfânt și mucenic, se ridică astfel și în stimă cercetătorului străîn al politicii universale...
Pe neamul sau, cunoscut până atunci că o curiozitate a lumii pe jumătate cultivate din Răsăritul Europei sau că o interesantă rămășiță a vechii Rome, pătată însă de barbaria înconjurătoare, el l-a așezat în văzul popoarelor, că element esențial de vitejie în conflictele vremii.” (Nicolae Iorga)
