Nikos Kazantzakis

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său.Ilustrația copertei: Tițian, Cain și Abel (detaliu)..

Romanul "Hristos rastignit din nou" a fost ecranizat, cu titlul "Celui qui doit mourir" (Cel ce trebuie sa moara), de regizorul Jules Dassin in 1957, avandu-i in distributie pe Melina Mercouri si Pierre Vaneck. Lykovrysi este un sat prosper si pasnic, ai carui locuitori traiesc resemnati sub stapanirea otomana. Jugul nu este greu. Au libertatea credintei, asa ca fruntasii satului se hotarasc sa puna in scena, in Saptamana Mare, Patimile lui Hristos. Tanarul pastor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis si Iannakos -- apostolii Petru, Iacov si Ioan. Pentru a fi la inaltimea misiunii incredintate, cei patru tineri se intorc spre Scripturi si spre credinta, incercand sa-si ajute semenii. Iar cand un sat vecin este ras de pe fata pamantului de turci, refugiatii le cer adapost celor din Lykovrysi si mai-marii comunitatii ii refuza, pentru a nu-si pierde avutul si autoritatea, Manolios si prietenii sai devin propovaduitorii unei credinte pe care ceilalti, noi farisei ce nu vor sovai sa ucida, o imbratiseaza doar cu vorba, nu si cu fapta...

„Din 1925 până în 1930 am mers de trei ori în Rusia Sovietică şi am stat acolo în total doi ani, umblând de la Minsk până la Vladivostok şi de la Murmansk până la Buhara şi Ecimiadzin. M-am străduit ca, în cărţi şi într-o serie de articole în reviste şi ziare, să însemnez etapele acestei întregi călătorii laborioase. Adunând în cartea aceasta toate cele câte am văzut şi toate cele câte am gândit şi simţit în imensa ţară, n-am vrut să le schimb. O nouă regizare, ulterioară, le-ar fi dat, desigur, o legătură mult mai logică şi mai uşoară decât o previziune adeverită de fapte, dar le-ar fi răpit, cred, un oarecare farmec sufletesc, spontan, pe care-l au şi tot puful primei atingeri feciorelnice – virtuţi pe care le consider, în opere de acest fel, mai înalte decât cumpătata analiză raţională şi decât zadarnica strădanie, bine intenţionată, de a tăinui înflăcărarea rusească. «Vai omului care, când Dumnezeu stârneşte o furtună, el varsă ulei în mare».“ (Nikos KAZANTZAKIS) „După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintã partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU) „O carte frumoasă ca scriitură, plină de iluzii, o mărturie despre credinţă, avânt, fanatism şi bucuria vieţii întrepătrunse de o manieră invizibilă şi mereu enigmatică. Aş mai adăuga fascinaţia lui Kazantzakis pentru demiurgul acestei fantasme încarnate în istorie. Lenin-ul său este unul coborât parcă din olimp, o zeitate infailibilă graţie căeia muritorii au şansa de adeveni eroi. Doar că, sub Stalin, s-a dovedit că preţul acestui eroism, al unui romantism ce părea sublim, a fost de fapt construirea unei imense, odioase, criminale colonii penitenciare.“ (Vladimir TISMĂNEANU) Prefață de Vladimir Tismăneanu..

Între autobiografie si bildungsroman spiritual, Raport către El Greco (publicat postum, în 1961) trasează mai mult decât drumul prin lume al lui Kazantzakis (unul dintre modelele sale era Odiseu), căci dă seamă de metamorfozele intelectuale şi sufleteşti ale unui mare scriitor. După cum însuşi autorul recunoaşte: „Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu închegat din picăturile sângelui meu, care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei.“„Raport către El Greco nu este un text strict autobiografic – după cum însuşi scriitorul mărturiseşte ritos –, nu este un volum de memorialistică sau de însemnări de călătorie, deşi în paginile lui se derulează o fascinantă, perpetuă călătorie. Ultima carte scrisă de Nikos Kazantzakis este un testament literar, o proză în care cititorul statornic şi iremediabil îndrăgostit de opera Cretanului va regăsi toate faţetele personalităţii vulcanice ale acestui titan al literelor greceşti şi universale.“ (Elena LAZĂR)Ediţie integralăRodica Grigore, „Kazantzakis şi «Privirea Cretan»“ (Cultura, decembrie 2012)..