Recunosc că-mi plac regizorii care păstrează intact miezul poveștii, și mai puțin cei dispuși să sacrifice narațiunea de dragul experimentului; îmi doresc să ies din sala de spectacol cu povestea vie în minte, cu personajele plimbându-se prin fața ochilor mei, războindu-se cu mintea mea, cu prejudecățile mele și cu limitele mele de interpretare. Cred în continuare că esența teatrului este dialogul dintre actori/personaje și spectatori, unul construit iar și iar, odată cu fiecare reprezentație nouă a aceluiași spectacol (de aceea îmi și place să revăd montări foarte dragi mie sau care mi-au provocat simțurile). (Nona Rapotan)
Nona Rapotan stăpânește tehnica numită captatio benevolentiae și o practică cu naturalețe și discreție. Nici urmă de didacticism în comentariile sale, o abordare clară fără să fie simplistă e punctată de observații personale, puncte de vedere subiective prin care simțim că împărțim cu ea fotoliul din sala de spectacol. Cronicarul se substituie ochiului și urechilor cititorului, deschide piste personale de reflecție, îl ghidează discret, pe un ton serios, fără să fie grav în lectura semnelor scenei. Nona Rapotan scrie așa cum se înfățișează: luminoasă, discretă, feminină, deschisă la dialog. (Oana Cristea Grigorescu)
