Un fragment dintr-o convorbire cu Felix Aderca publicată în 1926 arată fără dubii că Liviu Rebreanu a ales să scrie în limba română şi să devină mare scriitor al literaturii române mai degrabă sub presiunea forţelor interioare ce ţin de abisul psihologic decât determinat de împrejurări exterioare. Alegerea a însemnat totodată un efort intens de automodelare căci prima încercare demiurgică e chiar luarea în stăpânire a limbii sale materne. Sublinierile din pasajul următor reliefează aspectele multiple ale crizei de identitate trăite şi depăşite de Liviu Rebreanu.
„Dar nici ofiţer n-am simţit că voi fi... Eu eram scriitor. Am scris şi publicat nenumărate nuvele în ungureşte şi nemţeşte şi am scris poate o sută de piese de teatru. Ori de câte ori vedeam un spectacol, scriam şi eu o piesă. Întoarcerea spre literatura şi cultura română s-a făcut aproape fără să-mi dau seama. A fost poate ceva care n-a întrebat raţiunea. Ţin minte o întâmplare de pe atunci caracteristică şi revelatoare. Făcusem în grup şcolăresc o excursie la Viena. Când trenul a trecut frontiera Ungariei, elevii s-au sculat în picioare şi au cântat un imn patriotic. Eu n-am avut acest îndemn. Am rămas pe locul meu, tăcut. N-am fost bătut, cum ar fi fost firesc, dar am fost boicotat.
Româneşte ştiam, dar atât de puţin, încât mi-a fost ruşine când o familie de români din vechiul regat mi-a ieşit înainte cu voioşie să-mi vorbească, pe puntea unui vapor, pe Dunăre, în Ungaria, aflând că sunt român.
Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie româneşte fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate.
Şi am luat pe Creangă. Am înţeles foarte puţin. Am vrut să citesc pe Caragiale dar n-am putut înţelege nimic. Am reînvăţat limba românească aşa cum înveţi orice altă limbă, vorbind şi scriind în caiete cu teme şi extrase”. (Jurnal I, pag. 376-377)
Rebreanu va recunoaşte până la sfârşit, după ce el însuşi devenise marele romancier, că un singur înaintaş rămâne neîntrecut şi va rămâne întotdeauna: Caragiale.
Conştient sau involuntar, Rebreanu scrie una din cele mai zguduitoare pagini despre drama evreilor din centrul şi răsăritul Europei Centrale, prinşi în conflicte ce-au măcinat imperii şi popoare. Povara insuportabilă a lui Iţic este condiţia de exclus de către micul univers, armata, al cărui element se simţise. Războiul şi antisemitismul locotenetului sunt agenţii care accelerează criza eroului ce nu-şi găseşte rezolvarea decât prin moarte.
În subterana nuvelei de război se ascunde drama puţin cercetată a crizei de identitate vs. alteritate pe care evreii Europei Centrale şi de Sud-Est au trăit-o acut. Şi cine altcineva ar fi putut-o explora decât Rebreanu care a cunoscut în ţinutul Năsăudului satul Trădam numit apoi Jidoviţa pentru că e un sat pur jidovesc într-o regiune pur românească, unicul sat jidovesc din Ardeal, care a trăit şi el condiţia de exclus o dată cu necazurile ce-i determină demisia din armată dar şi cu denunţarea sa ca trădător la Bucureşti, care a trăit criza provocată de alteritate şi identitate şi-a depăşit-o, fericită sublimare!, prin intermediul scrisului - Elisabeta Lăsconi
