Intr-un orasel de munte, ori Piatra Neamt, ori Curtea de Arges, dar in Romania politica e peste tot la fel, lumea se pregateste de alegeri. Un aspirant, Nae Catavencu, avocat si mester in discursuri sforaitoare, pare a avea un as in maneca pentru a se alege deputat. De fapt nu in maneca, ci in captuseala gambetei, si nu o carte de joc, ci o scrisoare de amor a pre- fectului, Stefan Tipatescu, catre Zoe Trahanache, sotia sefului organizatie locale a partidului de guvernamant. De canalie ce e, avocatul ameninta s-o publice in Racnetul Carpatilor daca nu i se face hatarul. Doar ca, de la centru, e trimisa alta cana- lie, Agamita Dandanache, vechi combatant al partidului, inrait in tradari si santaje. Intr-o invalmaseala provocata tocmai de politaiul orasului, Catavencu pierde ultima sansa odata cu gambeta. Dandanache ii sufla deputatia lui Catavencu, iar onoarea damei, ca si aparentele, e salvata de un cetatean turmentat dar onest, care incurcase palariile.
Din toamna lui 1884, cand a fost jucata la Teatrul National, piesa O scrisoare pierduta a lui Caragiale e cea mai iscusita descriere a politicii romanesti. Parol! „Scrisoarea pierduta, o opera de «opozitie», este o critica, ocolita pe meandrele artistice, dar nu mai putin necrutatoare a politicului, primita cu admiratie de o mica elita intelectuala, cu o inversunata ori cel putin pasiva rezistenta de restul conducatorilor (a trebuit sa astepte 50 de ani, ca sa poata implini 250 de spectacole).“ Camil Petrescu, romancier si dramaturg roman, in 1939, despre piesa lui Caragiale.