A plecat din Paris să se uite pe sine. Dragostea pe care o va întâlni va schimbă totul.
Povestea lui Diane începe în mod brutal cu moartea soțului și a fetiței sale, eveniment care o aruncă în cea mai cumplită depresie. Totul se oprește în loc, în afară de inima ei, care continuă să bată. Cu încăpățânare. Dureros. Zadarnic.
Când cel mai bun prieten și asociat în mică afacere cu o cafenea literară la Paris, Felix, îi propune o călătorie că început pentru o nouă viață, Diane alege să îndeplinească o mai veche dorința a fostului ei soț și se refugiază departe de lume, într-o mică așezare din Irlanda.
O întâlnire neașteptată cu un bărbat taciturn o face pe Diane să vadă din nou lumea cu încredere și cu forță regăsită.
Fragment din roman:
„Trebuia să găsesc o metodă că să evit să mă ud de fiecare dată când ieșeam să iau aer. Astăzi, eram mai hotărâtă că niciodată. Prima rezoluție, să renunț la umbrela, absolut inutilă, de vreme ce am stricat patru în patru zile. A două rezoluție, să nu mai am încredere în razele soarelui, care dispăreau la fel de repede cum apăreau. A treia și ultima rezoluție, să mă pregătesc să ies când plouă, pentru că, în timp ce îmi puneam cizmele, trei pulovere, paltonul și o eșarfă, aversă putea să treacă și reduceam riscul de a mă udă. Aveam să încerc atunci când voi avea chef.
Tehnică mea funcționa. Asta mi-am spus în vreme ce mă așezăm pentru prima oară pe nisip că să privesc marea. Întâmplarea mă adusese în locul potrivit, parcă eram singură pe lume. Am închis ochii, legănată de vuietul valurilor care se spărgeau la câțiva metri de mine. Vântul îmi biciuia pielea și mă făcea să lăcrimez, plămânii mi se umpleau de oxigen iodat.
Deodată am fost trântită pe spate. Am deschis ochii și l-am văzut pe Postman Pat care mă lingea pe față. Abia am reușit să mă ridic. Am încercat cu chiu, cu vai să-mi scutur nisipul de pe haine, când câinele a șters-o la auzul unui fluierat.
Am ridicat capul. Edward era ceva mai departe. Trecuse cu siguranță pe lângă mine, dar nu se oprise că să mă salute. Nu era posibil să nu mă fi recunoscut. Și oricum, când câinele tău sare pe cineva, minimă politețe te obligă să vii să-ți ceri scuze. Am luat-o pe drumul de întoarcere, foarte hotărâtă să mă lupt. În josul potecii care ducea spre case, i-am văzut mașină întorcându-se spre. sat. N-o să scape așa ieftin.
Am urcat în mașină. Trebuia să-l găsesc pe acest mitocan și să-i arăt cu cine avea de-a face.”
