Chira Chiralina

Din experiență mea de elev de liceu (în RM), pot spune că am avut de-a face cu o programa de lectură plină de texte expirate. Teme similare discutate de un profesor care le repetă deja de 15 ani. În căutarea mea solitară de „altceva” am dat peste ,,Chira Chiralina” de Panait Istrati. De ce Chira Chiralina a lui P. Istrati? Pentru că nu am citit niciodată o proză care să trimită clar la probleme multiple că violență domestică, kidnapping, trafic de ființe umane, homofobie sau robie, în literatură României interbelice. Prima parte descoperă figura lui Adrian, sau mai degrabă a noastră, care îl urmărește pe Stavru pentru a cerceta cauzele și consecințele acțiunilor lui. Tot aici dăm de Jackyll și Hyde, care coexistă în persoană limonagiului și de un capăt de poveste din ghemul viețîi lui. Încă neîncrezători, stăm la distanță, dar suntem, totuși, foarte curioși. În partea a două, Stavru sau Dragomir (pentru că putem deja să îi zicem așa) istorisește despre drama care l-a urmărit de-a lungul vieții, pierderea mamei și tot ce s-a întâmplat cu el și sora lui după tragicul eveniment. Aici observăm și motivele pentru care Stavru devine ceea ce cunoaștem de la început. Partea a treia ne teleportează în Cairo, unde dăm peste un Stavru bătrân și auzim (sau mai degrabă Adrian aude) partea lipsa a poveștii. În partea asta mai observăm că povestea pierde din dinamism și câștigă o parte meditativă, care este la locul ei în gură „celui trecut prin multe”. De ce Panait Istrati numește textul Chira Chiralina? Pentru că ea și tot ce o înconjoară îl aduce în față noastră pe șarlatanul și escrocul Stavru, care devine vulnerabilul și adevăratul Dragomir, de care ajungem să ne atașăm în mai puțîn de 150 de pagini. Și ce poate fi rău în a avea ‚,de-a face cu un hamal din portul Brăilei´´?