Străbătând secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri. Un proiect conturat acum mai bine de 30 de ani și la care Éric-Emmanuel Schmitt a lucrat neobosit, adunând informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsându-și în același timp imaginația să proiecteze personaje puternice, de neuitat, și o poveste fascinantă.
Paradisuri pierdute este începutul acestei aventuri unice, al cărei protagonist e Noam. Născut acum 8000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradiziace, el este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Noam înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl impinge pe Noam în istorie și îi hotărăște destinul.
„Metoda lui Schmitt ajunge aici la apogeu: formulează marile întrebări filozofice, psihologice și sociale prin intermediul unor personaje-cheie. Legătura noastră cu natura, complexitatea relațiilor de dragoste și de familie, avantajele și dezavantajele progresului, automatizarea individului în cadrul grupurilor, rădăcinile rasismului, raportul cu invizibilul și divinitatea, percepția propriilor emoții: în acest roman, strămoșul nostru Noam, dar și tatăl lui, Pannoam, uriașul Barak, soția Mina, fiul Ham, Noura, iubirea imposibilă, întruchipează toate aceste întrebări cu o profundă umanitate. O umanitate magnifică, marca dintotdeauna a scriitorului Schmitt.“ — Le Matin
ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
