De demult – un unchiaş şi o babă,
Chiar pe ţărmul mării albastre,
Locuiau, într-un şubred bordei,
Îşi târau lipsa lor – golănei,
De ani grei – peste treizeci şi trei.
Ca pescar, trai amar, trăgea moşul,
Baba-abia, dintr-un fus, sfârâia...
Într-o zi, când zvârli el năvodul,
Scoase doar buruiană de mare
Năvodind într-al doilea la larg,
Smulse iarbă-ncâlcită de plaur* ;
Şi-ncercând iar noroc – sărăntoc,
Prinse-n mreje, un peşte micuţ,
Dar cu totul – cu totul de aur!
Ce duios s-a rugat peştişorul,
Ce frumos – cu ce grai omenesc:
„Dă-mi tu moşule drumul în mare,
Că-ţi voi da răsplătirea cea mare,
Îţi voi da ce doreşti să-ţi gândeşti!”
S-a mirat minunat, bietul moş,
Că-n treizeci şi trei ani de trudă,
Nu-i fu dat glas de peşte s-audă.
Milostiv din pornire şi fire,
I-a dat drumul, cu drag alintându-l:
„Mergi cu bine – păzească-te cerul,
N-am nevoie de plată-răsplată!
Du-te acasă, în marea albastră,
Şi fii slobod, şi-n voie înoată,
Peştişor – peştişoare de aur.
