Petronela Rotar

„Am scris așa cum nu scrisesem nicio dată, aproape încontinuu. Am scris și 10-12 ore legat, am scris în fiecare secundă pe care am putut-o elibera de altceva, iar când nu am scris, m-am gândit la scris. Când am încheiat, mi-am dat seama că trăisem o formă de transă, că nu îmi aminteam mare lucru din perioada care trecuse, că nu făcusem curat în casă (OCD-ul meu cel mai pronunțat), că nu locuisem decât în cartea aia. Asta." Petronela Rotar„O carte de o sinceritate brutală, unde niciun sentiment, nicio trăire, nicio faptă nu rămân nedisecate și neexpuse privirii cititorilor. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea Petronelei Rotar de a răsfrânge și asupra lor complicațiile și nesiguranțele personajelor din carte, provocându-i la o introspecție adâncă în urma căreia rămâne întrebarea: Oare eu cât am fost, cât sunt de orb? Indiferent de gradul de empatie sau respingere pe care îl ai fața de personaje, romanul acesta devine mai devreme sau mai târziu o poveste personală, pe care fiecare cititor o modelează mai mult sau mai puțin conștient. Nu e de mirare că, la final, simți că ai citit o carte despre tine, în care chiar dacă nu te-ai regăsit cu totul, te-ai simțit parte din poveste." Camelia Cavadia„Ca o disecție făcută pe viu, cartea Petronelei este construita în jurul revelației dureroase că, deși ne ascundem sub un munte de mecanisme de apărare cotidiene, de noi înșine nu avem unde să fugim." Anca Mizumschi„Șarmul imediat al scrisului Petronelei Rotar vine din faptul ca ea tratează literatura ca pe o problemă personală. Una directă, intensă și presantă, care nu suferă amânare. Ea vine în literatură așa cum vii la confesor, la psiholog: aducând cu tine complicațiile cele mai intime și mai chinuitoare ale vieții tale personale, lucrând direct în materia lor dureroasă pentru a ajunge la vindecare. E deopotrivă o formă de curaj literar – și una de generozitate. O astfel de carte curajoasă și generoasă, vorbind despre abuz și violența și rezistență în fața lor, e și cea de față. Sunt sigur că va însemna ceva important – pentru victimele abuzurilor și cele ale literaturii, deopotrivă." Radu Vancu..

„Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. Este darul pe care îl întorc vieții, că m­-a îngăduit și așteptat să mă întorc cu fața spre ea." Petronela RotarPrivind înăuntru îi oferă cititorului o descriere a călătoriei lungi și anevoioase, cu suișuri și coborâșuri, cu obstacole și victorii, către acceptarea și împăcarea cu un sine rănit, care a adunat traume de când se știe. Este povestea zbuciumului și zbaterii sinelui care se apără de realitatea poate prea crudă pentru a fi suportată și care recurge la mecanisme de protecție ce­l ajută să supraviețuiască, dar care îl izolează totodată de realitate. Este și povestea luptei — în ani de terapie, individuală și de grup — cu aceste mecanisme, dar și povestea drumului către vindecarea eului rănit și împăcarea dificilă cu sine.O carte care descrie dureros de deschis cele mai profunde traume și care te pune pe gânduri, dar îți oferă și speranță, pentru ca există o cale spre vindecare, cu prețul unui efort remarcabil...

Am pus in cartea asta toata stiinta mea, toate cautarile si intelegerile mele din ultimii ani - multi, de studiu, si mai putini, dar foarte intensi, de practica terapeutica (am lucrat cu aproape o mie de oameni in taberele si atelierele mele), dar si munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind ca intelegerile mele sint cele adevarate sau ca ce a functionat pentru mine si oamenii cu care am lucrat poate functiona si pentru tine. Nu sint un guru si, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei gasi in cartea asta. Indoieste‑te, verifica cu tine, in interiorul tau, daca ti se potriveste ce citesti. E in regula daca nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorita modului in care intelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman - iar eu stiu ca pot gresi acum sau avea intelegeri partiale, insa mai stiu si ca, asa cum sint, intelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, sa nu te mai simti singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei carti, prin crapaturile fiintei tale sa intre lumina despre care vorbeste Cohen si sa simti ca nu e nimic fundamental in neregula  cu tine sau cu lumea, asa cum zice titlul acestei carti.Am scris cu multa iubire si multa compasiune cartea asta: in primul rind pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai putin traumatic, pentru greul pe care il duce in spate, pentru adaptarile si strategiile la care a fost nevoit sa recurga pentru a supravietui. Si cu multa incredere in viata si in capacitatea noastra umana de a ne regenera, de a fi bine, de a continua sa crestem. - Petronela Rotar..

În noaptea aceea, în acea primă noapte, m-a strîns în brațe spasmodic. Eram ca două ființe care se îneacă și se agață una de cealaltă ca să se salveze. Trebuie că asta făceam, fiecare avea nevoie de celălalt ca să nu cadă în propriul hău și să dispară. Ajută-mă să nu dispar. În mintea mea se făcuse întuneric, un întuneric bun și nu-mi mai era frică de el. Nu trebuia să adormim. Trebuia să rămînem treji, pînă la capătul celălalt al nopții. Dar corpurile deveneau tot mai grele. Nu trebuia să alunecăm în somn, nu trebuia să adormim, cine iubește nu doarme, tresăream, iar ziua părea tot mai departe, tot mai lipsită de strălucire. Ce ar fi putut aduce, cînd noaptea adusese deja totul, o iubire proaspătă ca un leș cald?..

„Nu îmi e frică de moarte. Știu că într-o zi va sună telefonul că s-a dus mama-mare, care are aproape 90 de ani acum. Că se va duce tată, care, deja jumătate paralizat, e jumătate mort. Că într-o zi va pleca și mama. Apoi sper să urmez, firesc, eu. Dar dacă nu va fi așa, ci altfel, știu de pe acum că nimic nu e întîmplător și prin asta trebuie să trec. Nu o să mă mai întreb cu disperare: de ce mie? Sunt lecțiile mele, crucile mele de dus. Mă știu cu moartea bine, iar proximitatea ei m-a făcut doar excepțional de vie.“Există necesare și salvatoare guri de aer. Guri de apă. La o adică, și-o gură de lacrimi poate face o treaba foarte bună: te mântuiește de-un AVC. Trăind însă câteva zile cu ochi și mâini în cartea Petronelei Rotar, am fost obligată la o revelație: gură de cuvinte. Una rarisimă, de-o frumusețe care frizează visul, roșie-camelie, pletorică, dulce-amăruie și parfumată cu licorile secrete ale Semiramidei. Nu s-a născut că s-o privești de la distanță, să te uimești departe. Ți se deschide a sărut fierbinte, câteodată cast, altă dată tremurat, iar de îndată ce-ai atins-o, du-te încet către oglindă, cu ochii-nchisi. Deschide-i și privește: este a ta. Respiră. Gură asta de cuvinte-inima ești tu. (Ana Barton)..

„O să mă ştii de undeva e ca o matrioşcă din păpuşi de sticlă, cu care umbli c-un fel de teamă, să nu le scapi şi să se strice, dar apasă fără frică, intră, trage, priveşte-le, studiază-le, citeşte – au trecut prin multe, au rezistat în lumea reală şi au să reziste şi-n varianta lor hîrtioasă. (…) După ce-o să citeşti cartea ei de debut, o să exclami precum o tenismenă care tocmai a cîştigat un turneu foarte important – WOW! – şi de aici încolo o să ştii exact de unde o cunoşti.” (Mihail Vakulovski)„Scrisul acestei femei frumoase din toate unghiurile de vedere şi de simţire nu se savurează. Se muşcă, se mestecă, se-nghite drag. E dulce şi te ustură. Incantaţie şamanică este aceasta, nu scriitură. Vrăjitorie curată căreia n-ai cu ce să vrei să i te sustragi. Curgi cu ea, te-amesteci şi te umpli de bună mireasmă. Pentru că ea e bună şi se dă. Pentru că ea e atât de bună încât te restituie ţie-ţi. Cuvinte-flori-de-câmp care nu se adună-n mănunchiuri, ci se răsfiră-n… poeme. L-am auzit pe Iulian Tănase zicând c-aşa se cheamă poveştile-poeme. Îndată m-am gândit la Petronela, c-o ştiu de undeva, din miezul nestricat al lumii, din timpurile-n care nu i se despărţiseră apele şi nici vântoasele în asta şi cealaltă. Pe când aveam noi ochi mulţi de heruvimi şi aripi şase de serafimi.” (Ana Barton)..

„Nu știu ce-nseamnă să nu vezi cu ochii, dar știu ce-nseamnă să-ți orbești inima, cu tot sângele ei, să-i dai peste gură instinctului care urlă „Nu!“, să-ți înveți mintea să-ți justifice drumul în jos. Această carte mi-a spart în față o oglindă și m-am văzut bucăți în toate cioburile ei. Pare ciudat, însă eram întreagă în fiecare ascuțitură. Pentru că totul omului cu sufletul orbit este un tot mai mic. Ca să te-ntorci la tine, că altă cale nu e, iubește-te-n fărâmă, deschide pleoapa ei, cum zice Petronela în cartea asta pulsândă, răvășitor de necesară.”(Ana Barton)înţeleg fuga, un fel de du-te vino ameţitor. Plecări, veniri, localităţi, toată lumea fuge aparent pe undeva şi constant de propria persoană. Personajul principal stă locului doar vreo câteva săptămâni şi numai când are depresie acută.„A două oară am citit volumul ca să îmi delimitez mai clar portretele: nu numai portretul Alexei sau cel al lui Călin, cele două personaje principale, ci şi portretul personajului psihodramă, portretul părinte-feminin, portretul părinte-masculin, portretul personajului „societate românească“. Fiecare dintre ele devine pe rând personaj principal, chiar şi numai pentru câteva secunde, şi apoi decor, obiect de recuzită în caruselul unui roman care poate fi citit pe foarte multe planuri. Ceea ce uneşte toate aceste planuri este sinceritatea. Onestitatea dusă până la extrem a unei femei sfâşiate între inerţia de a se minţi prinsă în construcţiile sociale care i-au fost inoculate şi incapacitatea de a trăi aşa.Ca o disecţie făcută pe viu, cartea Petronelei este construită în jurul revelaţiei dureroase că, deşi ne ascundem sub un munte de mecanisme de apărare cotidiene, de noi înşine nu avem unde să fugim.” (Anca Mizumschi)..

Am fost un om zdrobit, întors spre moarte, nu înspre viață. La 30 de ani, mă imaginam trăind doar încă cîțiva ani, la fel de zbuciumat cum am trăit mereu. Apoi, murind devreme. Cu un ochi priveam spre moarte, iar cu celălalt spre copiii mei, opintindu-mă să mai trăiesc o vreme, cît să văd fetele suficient de mari ca să se descurce singure. Este un miracol că nu am murit, trăind atît de sinucigaș, fără măcar să-mi dau seama. Am trecut razant pe lîngă moarte, nu doar fiindcă am fost îngropată sub o avalanșă, ci fiindcă am trăit fiecare zi ca să mor. Am făcut întoarcerea spre viață în ziua în care am decis să mă vindec. Nu știam atunci, însă, că asta fac, un U turn definitiv spre lumină. Am aflat abia acum, după un drum lung și dureros, cînd am ajuns.Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, că m-a îngăduit și așteptat să mă întorc cu fața spre ea...

Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sfîșietoare, e la doar o noapte distanță?..