Lui Bacovia îi repugnau teoriile. Probabil că le percepea ca pe nişte surse de falsificare. Numai inspiraţia genuină, senzorială o simţea ca pe o garanţie de autenticitate. El se credea un „senzitiv“, ca în proza sa cunoscută, nu un intelectual. Se vedea pe sine, probabil, în situaţia de artist sincer şi spontan, în priză directă cu senzaţiile care îi tălmăceau lumea, evitând complicaţiile si artificiile.
Simbolismul bacovian lasă câteva uşi deschise spre esteticile ce vor irupe după el, când poemul va deveni prisma metaforică prin intermediul căreia poetul îşi caută locul său în lume, dar şi lumea încearcă să se facă acceptată de poet. Permisivitatea poeziei bacoviene, forţa ei ascunsă, capacitatea ei de a se primeni postum, intersectând direcţii pe care, în aparenţă, nu le conţinea, explică viabilitatea acestei opere de o paradoxală umilitate. Probabil că are dreptate Borges când spune: „timpul care dărâmă palatele îmbogăţeşte versurile”!