Ion Minulescu (1881-1944), poet şi prozator, a fost un reprezentant de seamă al Simbolismului românesc. Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1926) şi al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, din 1922 până în 1940, acesta a semnat volume de poezii – Romanţe pentru mai târziu, De vorbă cu mine însumi, Nu sunt ce par a fi…, proză fantastică – Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Cetiţi-le noaptea, romane – Roşu, galben şi albastru şi piese de teatru – Pleacă berzele, Manechinul sentimental.
„Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La el, estetismul caracteristic simboliştilor pare aşa de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură. Ea este cel dintâi exemplu limpede de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea vine nu din „sinceritatea” limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune.
La drept vorbind, Minulescu nu spune nimic (sub acest raport, emoţiile lui sunt de o banalitate desăvârşită); şi atunci se preface că spune. Indiferent de temă – totul este simulat: iubirea, tristeţea, nostalgia metafizică. Poetul este un simulant, dar unul plin de talent, în stare să joace orice rol, inclusiv pe al său propriu.” – Nicolae Manolescu
