„Un diagnostic. Ovidiu Scridon e bolnav. De iubire. Cu frisoane grele de poezie. Cu frisoane grele de muzică. Fiindcă, la boala sa, Iubirea , Dumnezeu a mai pus două talente-de-tămăduire : poezia și muzica. Folk, îndeobște…
Poezia lui are o deformație celestă. E scrisă metric, geo-metric si-metric , tocmai spre a fi, musai de a fi… cântată. Nu pot spune însă nici că poemele lui ar fi pure texte de pus pe muzică. Fiindcă, la noi cuvântul ”text” s-a cam depreciat. Și l-a compromis acea muzică ușoară cu care folkul se bătea prin anii 75-80. Una e să spui ”text” și alta ”poezie”. Deși există, cred eu, și o formulă mediană: ”versuri”. Părerea mea e repet, că muzica ușoară a distrus ideea de, măcar de … vers. Și, nu-s de vină textierii pentru acele enormități gen ”soare-mare”, ”țară-vară” sau – citatul preferat al lui Tudor Gheorghe – ”ogor-tractor”. De vină erau rigorile ideologice comuniste. Fiindcă un textier avea alături de condei lista cuvintelor interzise. Spre exemplu ”moarte” era unul, fiindcă în societatea comunistă nu trebuia să moară nimeni. De aici veselia sinistră a unor texte optimiste, idioate făcute așa ca să treacă de cenzură. Explic aceste interdicții vechi de istorie a ideologiei aplicate, ca să se înțeleagă ce vreau eu a spune prin ”versuri” și ”versuri de cântat”. Deci, sunt o poezie rimată perfect, populată cu imagini și metafore, făcută pentru a îmbrăca, sau a se îmbrăca într-o melodie.” (Dr. George Stanca)
