... Ah, dar Scrooge era un om tare strâns la pungă! Un păcătos bătrân, apucător, strângător, hrăpăreţ, calic, zgârcit şi lacom! Tare şi aspru ca amnarul, din care nu ieşise niciodată nicio scânteie de generozitate; secretos, închis în el şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţase trăsăturile de bătrân, îi ascuţise nasul, îi brăzdase obrazul, îi îngreunase pasul; ochii i-i înroşise, iar buzele lui subţiri i le albăstrise şi îl făcuse să vorbească cu viclenie, cu glasul lui neplăcut. Un aer îngheţat era în jurul capului său, deasupra sprâncenelor şi a bărbiei sale ascuţite. Ducea totdeauna cu sine această temperatură joasă; îngheţa biroul în zilele prelungi şi n-o ridica cu niciun grad nici măcar de Crăciun.
Căldura sau frigul din afară abia dacă îl afectau pe Scrooge. Nici vremea caldă nu-l putea încălzi, nici vremea rece nu-l putea îngheţa. Niciun vânt nu putea fi mai aspru decât el, nicio ninsoare nu îşi urma scopul mai hotărât ca el şi nicio ploaie torenţială nu era mai nemiloasă decât el. Vremea rea nu ştia ce să creadă despre el. Cele mai năprasnice ploi, ninsori, căderi de grindină şi lapoviţe nu se puteau lăuda că îl depăşesc decât într-o privinţă: deseori ele „picau” frumos, dar Scrooge niciodată.
Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu plăcere „Dragul meu Scrooge, cum îţi mai merge? Când mai treci să mă vezi?”. Pe Scrooge niciun cerşetor nu-l implora să-i arunce vreun ban amărât, niciun copil nu-l întreba cât era ceasul şi niciun bărbat sau femeie nu-i ceruse vreodată, în toată viaţa lui, să-i dea indicaţii cu privire la drumul spre cutare sau cutare loc. Până şi câinii orbilor păreau să-l cunoască şi, când îl vedeau apropiindu-se, îşi trăgeau stăpânii în ganguri sau curţi; apoi, dădeau din cozi de parcă ar fi zis: „Mai bine să n-ai niciun ochi decât ochi răi, stăpâne cufundat în întuneric!”.
Dar ce-i păsa lui Scrooge? Tocmai asta îi plăcea! Să-şi croiască drum printre cărările aglomerate ale vieţii, avertizând orice urmă de afecţiune omenească să păstreze distanţa, era la Scrooge ceea ce cunoscătorii numesc „scrânteală”.
Odată, demult...
