Odată demult trăia un padişah bătrân care avea un fiu şi o fiică. Când a sosit vremea, el a murit şi fiul lui i-a luat locul la domnie şi nu a trecut mult până ce tânărul a risipit toată averea lăsată de tatăl lui.
Într-o zi el i-a spus surorii sale:
— Draga mea, am cheltuit toată averea. Dacă s-ar afla că nu mai avem niciun ban, ar trebui să părăsim acest ţinut, pentru că nu am mai putea privi pe nimeni în ochi. Mai bine plecăm în linişte acum, înainte să fie prea târziu.
Aşa că şi-au adunat lucrurile şi au plecat din palat pe ascuns, noaptea. Au mers fără a şti încotro până când a ajuns la o câmpie ce părea a nu se mai sfârşi. Aproape copleşiţi de căldura zilei şi morţi de oboseală, ei au zărit un iaz.
— Soră, i-a spus fratele fecioarei, nu mai pot face niciun pas fără să beau o gură de apă.
— Dar, frate, a răspuns ea, cine ştie dacă acolo apa este bună sau nu? Cum am îndurat atâta, mai putem îndura un pic şi poate vom găsi apă bună.
Dar fratele s-a opus.
— Nu, nu merg mai departe; trebuie să beau, dacă vreau să trăiesc.
La acestea, sora a adus puţină apă pe care tânărul a băut-o lacom; şi nici bine nu a făcut asta că s-a prefăcut într-un cerb...
