Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani...

Cei care pornesc la drum sunt de obicei exploratori, emigranti sau turisti. In Astazi este mainele de care te-ai temut ieri, cel care-si croieste drum prin lume, strabatand veacuri, vremuri si continente, este un cantec. El se aude pentru prima data in timpul foametei din Irlanda secolului al nouasprezecelea, unde versurile lui exprima compasiune pentru un detinut inchis pentru furt de porumb. Pe urma, cuibarit in memoria detinutului, cantecul ia calea coloniei din Macquarie, Tasmania, unde se transforma in protest impotriva abuzurilor penitenciare. Un jurnal de detentie tinut atunci este publicat in zilele noastre de un editor englez si intra in atentia unui anticar. In acest fel, cantecul se intoarce in Europa, unde devine, prin stradaniile unui fan, talismanul coral care-o insoteste pe Liverpool intr-o finala de Liga Campionilor. Astazi este mainele de care te-ai temut ieri este un roman despre suferinta si solidaritate, despre spaima si vinovatie, despre succes si esec. Dar in primul rand este o poveste despre foamea de libertate pe care o simtim indiferent daca suntem inchisi in celula unei temnite sau intre zidurile conventiilor si prejudecatilor...

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi isi traiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui catre ea e deschisa de un vers dintr-o piesa pop, rock sau de muzica usoara. Fiecare raspuns al ei e prefatat de un citat dintr-o carte. El strabate Europa si revede locuri dragi, ea ramane acasa si lucreaza la un nou roman. Geografia tandretei prinde toate formele de relief intr-un dans epistolar pe care nimic nu pare sa-l poata intrerupe. Asta pana cand neprevazutul da buzna si schimba decorul. Ce incepuse ca o sarbatoare a culorilor, a gandurilor si a trairilor continua ca strabatere a unei Sahare personale. O Sahara in care e ger si intuneric in toiul zilei. Un desert prin care pasul devine sovaielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fara orizont, fara lacrimi si fara sfarsit. La capat de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezerva de spital. Poate peste o viata in care nu poti grabi durerea. Sau poate peste niste sperante naruite de o furtuna a sortii...

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio...

Texte de: Ana Blandiana, Lidia Bodea, Gigi Caciuleanu, Denisa Comanescu, Marius Chivu, Catalina Dumitrescu, Mihai Fratila, Simona Kessler, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihailescu, Germina Nagat, Radu Paraschivescu, Alina Pavelescu, Tania Radu, Vlad Stroescu. Ultimele cercetari in domeniu arata ca principala trasatura a pisicii e arta de-a suscita simpatie comportandu-se antipatic. Performanta nu e la indemana oricui, sa fim sinceri. Cand un om face lucruri nesuferite, el devine - in mod logic - nesuferit. Cand o pisica face lucruri nesuferite, ea devine - in mod ilogic - obiect al adoratiei. Suprematia felina e violenta, neta si implacabila. Pisica nu se simte datoare sa castige dragostea omului prin fapte bune. Si, in fond, de ce-ar face-o? Omul i-a dovedit deja ca-i apreciaza la fel de mult nazbatiile. Daca un copil darama un ghiveci cu mingea si intra cu pantofii innoroiati in sufragerie, risca o scatoalca sau macar o vorba de repros. Daca pisica sfasie perdeaua, franjureaza fotoliile abia cumparate, scamoseaza covorul cozonacindu-l cu ghearele si isi face nevoile in papucii de casa, o luam in brate si-o consolam pentru pocinogul pe care ni l-a pricinuit...

Fiecare poveste de dragoste poarta in ea pariul vesniciei. Fiecare indragostit vrea ca iubirea lui sa treaca dincolo de toti si de toate. Si fiecare isi pretuieste aleasa dupa cum se pricepe, dupa cum poate si dupa cum crede de cuviinta. Unul ii ridica un palat, altul ii scrie o poezie. Unul o ingroapa in flori, altul ii daruieste inele. Unul ii face zece declaratii pe zi, altul o adora mut, cu ochii mari. Unul regandeste lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu accepta ca ar putea sa existe pe lume poveste mai intensa sau mai vie decat a lui. - Radu ParaschivescuTotul incepe cu un gest scandalos, la o nunta princiara. La marile case regale, casatoria si dragostea sunt indeobste chestiuni diferite. De data asta s-a intamplat ca mirele sa se indragosteasca, la propria nunta, de... fata de langa mireasa. Asa incepe una dintre cele mai romantice si mai crude iubiri medievale din Portugalia, tara in care pietrele incinse de soare si plesnite de vant spun povesti. Veti descoperi, citind aceste pagini, ca Ines si Pedro pot intra in randul marilor cupluri din istoria omenirii...

„Fiecare poveste de dragoste poartă în ea pariul veşniciei. Fiecare îndrăgostit vrea ca iubirea lui să treacă dincolo de toţi şi de toate. Şi fiecare îşi preţuieşte aleasa după cum se pricepe, după cum poate şi după cum crede de cuviinţă. Unul îi ridică un palat, altul îi scrie o poezie. Unul o îngroapă în flori, altul îi dăruieşte inele. Unul îi face zece declaraţii pe zi, altul o adoră mut, cu ochii mari. Unul regândeşte lumea de dragul ei, altul ucide. Dar nici unul nu acceptă că ar putea să existe pe lume poveste mai intensă sau mai vie decât a lui.“ — RADU PARASCHIVESCUTotul începe cu un gest scandalos, la o nuntă princiară. La marile case regale, căsătoria și dragostea sunt îndeobște chestiuni diferite. De data asta s-a întâmplat ca mirele să se îndrăgostească, la propria nuntă, de... fata de lângă mireasă. Așa începe una dintre cele mai romantice și mai crude iubiri medievale din Portugalia, țara în care pietrele încinse de soare și plesnite de vânt spun povești. Veți descoperi, citind aceste pagini, că Ines și Pedro pot intra în rândul marilor cupluri din istoria omenirii...

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare. Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani. Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va con-vinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)..

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“ RADU PARASCHIVESCU..

„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.” (Tania Radu)„Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.” (Simona Sora)..

Poti sa faci multe lucruri in Romania, dar sa te plictisesti, sub nici o forma. Suntem o tara vesela, chiar daca pe teritoriul ei traiesc si oameni tristi. Cele unsprezece povestiri din Garoafe la bordel exact pe asta pun reflectorul, pe felul in care sursele de amuzament se pot ivi de oriunde. Radu Paraschivescu cotrobaie prin rafturile si sertarele Romaniei de azi si de ieri, dupa care creeaza patanii menite sa smulga hohote sau macar sa provoace surasuri. Unele par asezate la frontiera plauzibilului, altele sunt situatii de viata curenta trecute prin filtrul literaturii. Decorul se schimba ca in caleidoscoapele copilariei. Te trezesti la un seminar despre cuplarea la cerintele UE in agricultura, in platoul unei emisiuni TV unde lucrurile o iau razna pe nepusa masa sau la o discutie intre sefii de galerii pentru reducerea violentei in tribune. Esti partas la o farsa cazona care aminteste de anii 1980, le tii companie bucurestenilor cand primesc un inalt oaspete american sau asisti la un paradox pe sol strain: invazia individuala. Te miri de coincidentele din viata unui barbat care isi duce zilele sub amprenta unei cifre anume, te freci la ochi cand vezi ce face ratingul din viata omului si descoperi pana unde poate merge spiritul de initiativa al studentului roman. Totul in registrul poantei, al parodiei, al bunei dispozitii...

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban FoarțăNesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită...

Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit. In tren sau la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in Parlament sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult volatil, fara agenda si fara orizont. Religia lor e sfidarea celorlalti. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comporta ca si cum l-ar avea. E invaziv pana la ubicuitate, pisalog pana la nevroza si vociferant pana la delir. Il vezi unde nu te astepti, il auzi peste tot, il adulmeci la fiecare colt de strada si pe fiecare culoar de vagon. Insa nici macar el nu detine toate parghiile mestesugului. E imperfect si are nevoie de indrumari. Exact asta face Ghidul nesimtitului - furnizeaza reglajele necesare celor ispititi de performanta in domeniu. Sigur, miza lui formativa si informativa e o gluma. Ghidul nesimtitului vrea in primul rand sa amuze. Numai ca in spatele tonului ironic al cartii rasar fapte, intamplari si buclucuri de care foarte multi dintre noi au avut parte. Si peste care n-au putut trece doar cu un dus, o caseta cu muzica de relaxare sau o injuratura bine tintita...

Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit. In tren sau la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in Parlament sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult volatil, fara agenda si fara orizont. Religia lor e sfidarea celorlalti. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comporta ca si cum l-ar avea. E invaziv pana la ubicuitate, pisalog pana la nevroza si vociferant pana la delir. Il vezi unde nu te astepti, il auzi peste tot, il adulmeci la fiecare colt de strada si pe fiecare culoar de vagon. Insa nici macar el nu detine toate parghiile mestesugului. E imperfect si are nevoie de indrumari. Exact asta face Ghidul nesimtitului - furnizeaza reglajele necesare celor ispititi de performanta in domeniu. Sigur, miza lui formativa si informativa e o gluma. Ghidul nesimtitului vrea in primul rand sa amuze. Numai ca in spatele tonului ironic al cartii rasar fapte, intamplari si buclucuri de care foarte multi dintre noi au avut parte. Si peste care n-au putut trece doar cu un dus, o caseta cu muzica de relaxare sau o injuratura bine tintita...

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.” (Radu Paraschivescu)..

Minciuna nu sta doar cu regele la masa, ca in poezia lui Vlahuta, ci si cu o buna parte dintre politicienii Romaniei. Si nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor si jupanilor mai mari sau mai mici. Sunt si altii, indiferent daca ne aflam intr-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre asa ceva vorbesc: despre felul in care un vis de tara poate deveni un cosmar. Despre Catavencii nostri de tip nou, gata sa se bata cu caramida patriotismului in piept. Despre impostori si hoti, despre huligani si nechemati, despre borfasi si slugi cu spinarea de pasla, despre insi bolnavi de mesianism galopant si bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente in textele lui Radu Paraschivescu - o distributie in care poti ghici uneori ecouri din proza sud-americana. Si, chiar daca ne gasim intr-o perioada in care tara pare orientata intr-o directie buna, nu poti sa nu te intrebi cum am fi aratat daca decidentii nostri n-ar fi fost rezultatul unei atat de masive contraselectii. Unde am fi fost daca meritul si competenta ar fi surclasat pila si invarteala? Cum ne-am fi simtit fara atatia agenti patogeni care ne polueaza viata si ne strica rosturile? Cu umor si cu tandrete, cu spirit critic si cu intelegere, Radu Paraschivescu isi poarta din nou cititorii prin "meandrele concretului" carpatin si le spune, cum a facut-o de atatea ori, ca Romania e un spatiu care trebuie ferit, pe cat posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe masura. Din politica, din sport, din afaceri - in general, din toate zonele unde impostorii se infiltreaza usor, pentru ca apoi sa fie greu, daca nu imposibil, de evacuat...