Mii de oameni au fost ucişi de către reprezentanţi ai statului după ce comuniştii au preluat puterea în România la mijlocul anilor ‘1940 până către finele anilor ‘1950, în vreme ce mai puţin de 400 au fost executaţi legal până la căderea regimului. De ce a ales regimul această cale pentru o parte dintre ei şi cum au coexistat cele două forme de crime comise de stat? Deşi marginală comparativ cu alte fenomene represive din aceeaşi perioadă, precum execuţiile extrajudiciare sau morţii în închisori, în special din punct de vedere cantitativ, suntem de părere că prevederile legale şi modalitatea în care acestea au fost utilizate ilustrează cu succes procesul de politizare a însăşi pedepsei cu moartea.
Contradicţia dintre respingerea ideologică a pedepsei capitale, înrădăcinată în marxism, şi folosirea sa aproape continuă în România din 1944 şi până în 1989 poate intriga la prima vedere. Scopul nostru este analiza mecanismelor care stau atât în spatele ideologiei cât şi al practicii şi să urmărim modul în care propaganda a utilizat pedeapsa cu moartea. De ce a fost pedeapsa capitală folosită în mod continuu şi de ce nu a putut comunismul conduce la o abolire ideologică? A existat o dezbatere specifică asupra aspectelor ideologice sau a fost pedeapsa capitală folosită ca în orice societate, ori, mai mult decât atât, ca armă politică?
Într-un alt registru, căutăm aceleași răspunsuri pornind din sens invers, de la particular către general, încercând să aflăm cât mai multe despre cine au fost cei condamnați la moarte și ce aveau ei în comun. Care au fost criteriile după care unii dintre aceștia erau grațiați iar alții executați? Care au fost caracteristicile experienței pedepsei cu moartea la nivel individual în perioada comunistă?
