Richard Dawkins prezintă în această carte două teze principale: aceea că ideea unui creator supranatural este absurdă și neîntemeiată, iar credința într un Dumnezeu antropomorfizat, o credință falsă, și aceea că oamenii nu au nevoie de religie pentru a fi niște ființe morale. Ateii pot fi fericiți și echilibrați, iar copiii n-ar trebui îndoctrinați de către părinți sau la școală, ci dimpotrivă, pot să devină independenți din punct de vedere spiritual. Ediția originală a fost vândută în peste trei milioane de exemplare și tradusă în treizeci de limbi. În 2006, cartea a fost pe locul al patrulea în lista de bestselleruri de nonficțiune a publicației The New York Times.
„O contribuție originală a lui Dawkins este examinarea cauzei persistenței îndelungate a religiei după săvârșirea revoluției științifice și a faptului că se pregătește o revenire a ei de proporții terifiante.” (Joan Bakewell, The Guardian)
„Dawkins le redă sentimentelor și emoțiilor umane propria lor valoare. Asta conferă criticii sale orientate împotriva religiei o forță imensă.” (Philip Pullman)
„Această carte a lui Richard Dawkins ar trebui să fie citită de oricine, ateu sau călugăr. Dacă raţionalismul ei nemilos nu te transformă într-un militant la un moment dat, înseamnă că nu ești viu.” (Julian Barnes)
Richard Dawkins a devenit deosebit de popular în urma publicării, în 1976, a cărții The Selfish Gene, în care a făcut cunoscută teoria evoluției centrate pe gene și a introdus termenul de memă (idee, comportament sau stil care se răspândește de la un individ la altul în cadrul unei culturi). O altă idee care l-a consacrat a fost cea conform căreia efectul fenotipic al unei gene nu este limitat la corpul uman, ci se poate extinde în mediul înconjurător.
Pentru diversele sale contribuții în domeniul popularizării ideilor științifice, a fost recompensat cu numeroase premii, printre care Premiul „Michael Faraday“ (1990), Premiul Internațional „Cosmos“ (1997) și Premiul „Kistler“ (2001).
