O analiză fascinantă a celor mai importanți gânditori care au modelat percepția publică asupra științei și rolul autorității de-a lungul istoriei
Când începe o descoperire științifică să ajungă un fapt recunoscut? De ce au devenit faptele științifice ușor de contestat? Și ce putem face în privința asta? În Atelierele științifice și lumea, filosoful și istoricul științei Robert P. Crease răspunde la aceste întrebări, descriind originile infrastructurii noastre științifice – „atelierul“, și rolul a zece dintre cei mai mari gânditori ai lumii în conturarea acesteia. Într-o perioadă în care Biserica Catolică preluase complet autoritatea, Francis Bacon, Galileo Galilei și René Descartes au fost cei care au scos în evidență autoritatea științei, în timp ce scriitori precum Mary Shelley și Auguste Comte au prevestit separarea științei de domeniul umanisticii. Lideri ambițioși și gânditori precum Kemal Atatürk și Hannah Arendt au abordat relația dintre comunitatea științifică și restul lumii în vremuri de profundă neîncredere.
Din moment ce politicienii și oficialii guvernamentali de astăzi acuză din ce în ce mai mult oamenii de știință de lipsă de onestitate, conspirație și chiar înșelătorie, cetățenii implicați nu pot să nu se întrebe cum am ajuns la acest nivel de neîncredere și cum putem ieși din această situație. Cartea lui Crease prezintă povești dramatice ale oamenilor care s-au confruntat cu o opoziție acerbă – uneori și-au riscat viața – în încercarea de a descrie autoritatea adecvată a științei și analizează modul în care ignoranța și utilizarea necorespunzătoare a științei constituie amenințarea principală pentru viața și cultura umană. O analiză amănunțită și esențială, de actualitate, despre ce înseamnă să practici știința pentru binele comun, precum și despre pericolul unei acțiuni politice separate de știință, Atelierele științifice și lumea ne ajută să înțelegem atât originile argumentelor noastre actuale împotriva științei, cât și ce putem face pentru a împiedica lumea modernă să se destrame.
Negarea științei este așa cum spunea Arendt despre totalitarism; deși nu a avut nici un precedent istoric, a crescut din cauza modului în care ne-am dezvoltat tradițiile. Strategia pe termenul cel mai lung este să continuăm să facem cu negarea științei ce a făcut ea cu totalitarismul – să povestim cum s-a ajuns aici. Este povestea unor oameni care au promovat ideea de atelier, i-au apărat autoritatea și, de asemenea, au susținut pregătirea specifică necesară celor care lucrează în cadrul său. Este și povestea altor oameni, care au acuzat pericolele și vulnerabilitățile atelierului și au sugerat câteva modalități de a le contracara. Povestea, pe scurt, ar trebui să fie ca o oglindă în care fiecare actor – participant sau neparticipant la atelier, negaționist al științei – să se poată recunoaște pe sine, dar și pe ceilalți participanți. Ar trebui să evidențieze diferența dintre actele individuale de negare a științei și atmosfera care le favorizează; diferența dintre cârtițe și mașinării. Ar trebui să prezinte, nu să ascundă, vulnerabilitățile științei sau ceea ce motivează cârtițele. Detaliile fac povestea amuzantă și convingătoare; seriozitatea o face să merite urmărită.a
