„Cucoana Masinca Hârgotă, stăpână peste curtea de la Stăic, îşi înzestra cele trei nepoate – în lipsă de pogoane destule – cu poveşti, boabe de mărgăritar din şirul de poveşti adevărate pe care atâta vreme le adunase. Nici una dintre fete nu ştia să asculte ca Dochiţa, de aceea cucoana Masinca ştia bine că tot Dochiţa va fi vistiernica tainiţei cu poveşti, căci ei, mai mult decât văruicelor sale mai vârstnice, îi era drag trecutul.În felul acesta, însemna în mintea lor tânără aduceri aminte ce ar fi putut pieri odată cu dânsa şi alcătuia un hronic nescris. Pe măsură ce se măriseră şi li se desfăcuse mintea, cucoana le povestea câte toate când le avea în jurul său, despre părinţi şi despre moşi şi despre întreaga boierime din partea locului, cu care se înrudea şi se învecina. Le povestea cum le ştia şi dânsa: unele, fapte mai apropiate, îi veneau lesne în minte, iar altele cu greu le mai desluşea singură din negura şi încâlceala trecutului.Copilele ascultau neclintite, sorbind vorbele cucoanei Masinchii, povestitoare iscusită, pricepută la înşiruirea faptelor ce le fermecau închipuirea. Luând seama la istorisirile mamei-mari, li se părea că văd aievea lucrurile petrecute demult, oamenii din vremurile acelea, întâmplările înfricoşate, sfârşite întotdeauna însă cu bine. Vedeau trecând străbunici bălane şi frumoase, bunici şi moşi, vătafi de plai, pitari, ispravnici, căpitani de margine şi panduri cu flinte înalte, călări pe cai mâncători de jeratec, haiduci cu chica lungă şi cu privirea tăioasă; umbre care luau viaţă.“ (Sarmiza CRETZIANU) „Curios lucru cum rămân de la scriitori portretele de neuitat ale personajelor lor, pe când propria persoană se retrage în cea mai inconfortabilă dintre umbre: uitarea. Este parcă anume cazul Sarmizei Cretzianu, autoare a numai două volume de povestiri, izvoditoare de chipuri şi întâmplări din trecute vremuri şi dintr-o zonă geografică până la dânsa necercetată în literatura noastră: valea Motrului. Creatoare a unei lumi care o situează în sfera amintirilor lui Ion Ghica şi a fantasmelor lui Mateiu I. Caragiale, dar într-o proprie şi originală viziune, romanţioasă pe cât, iată, de realistă, Sarmiza Cretzianu a putut da măsura talentului ei chiar în vremi care tocmai nimiceau clasa socială din care făcea parte.“ (Barbu CIOCULESCU)..

„Încă mai există urmaşi ai familiilor descrise de Sarmiza Cretzianu. Ea a fost prima care a înţeles pericolul dispariţiei acestei mici «elite nobiliare» locale şi a căutat să salveze, în această carte-document, o parte din vechiul suflet oltenesc — mărturii ale unor vremuri tulburi, de zaveră, când turcii făceau legea, profitând de slăbiciunile ultimilor domni fanarioţi. Sunt anii de glorie ai lui Tudor Vladimirescu, apoi de treptată modernizare a societăţii, la care nici boierimea de pe Valea Motrului nu putea să rămână nepăsătoare. Să nu uităm că aceşti boiernaşi, cu tot «exotismul» lor, au fost cei care, prin acţiunile lor şi ale urmaşilor, au contribuit la modernizarea statului român.” Alin Saidac „Puţini oameni din zilele noastre cunosc Valea Motrului şi mai puţini sunt cei care au auzit de boierii de la Motru şi de întâmplările petrecute pe timpul când mănunchiul de evghenişti de pe malurile Motrului era în floare. Rari sunt acei ce-şi mai amintesc ale cui erau conacele astăzi părăsite şi mai cunosc fapte şi poveşti de pe vremuri. Chiar urmaşii boierilor de Motru, goniţi de lipsa de pământ, surghiuniţi la oraşe, slujbaşi necunoscuţi sau pierde-vară, nu mai ştiu nimic despre strămoşii lor şi despre locurile pe care le-au părăsit. Ici-colo câte o cucoană bătrână sau o fostă slugă la vreo curte îşi mai aduce aminte de vremurile de strălucire ale boierilor de Motru.” Sarmiza Cretzianu ..