Scrisori către Monica (vol. I)

„Să ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică.“ (Astrid CAMBOSE) „Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi. [...] Voi căuta să-ţi scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea şi după ce nu voi mai putea. Şi mai ales atunci voi striga: «Monică mică, draga mea»... (24 octombrie[1947], vineri seara)“ (Ecaterina BĂLĂCIOIU-LOVINESCU)