Sebastian Sifft

Romanul Câinele iubirii e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un oraș de provincie comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.„La început a fost o fotografie găsită întâmplător, care m-a făcut să scriu despre ce mă frământă. Despre cicatricele care nu se vindecă, istoria în care suntem aruncați și căreia nu vrem să-i aparținem, boala căreia nici ei nu vrem să-i aparținem. Am vrut să disting fețele colective ale vinovăției, chipurile individuale ale mărturisirii, mecanismele prin care, împreună, devenim o înfățișare, o imagine. Ce ne umanizează? Ce ne dezumanizează? Până unde suntem noi înșine? Ficțiunea m-a ajutat întotdeauna să decupez teritorii aparent nelocuibile, pentru că lumile mele au granițe fine, permeabile, ușor de străpuns. Am scris cartea aceasta cu teama că, uneori, le-am lăsat personajelor mele prea multă libertate, și cu neliniștea că, alteori, le-am abandonat când aveau mai mare nevoie.”..

Alex lucrează la o firmă de lobby. Livia face voluntariat la un ONG. Sunt expați, stabiliți la Bruxelles. În timpul unei excursii la Marea Mediterană, o întâmplare le bulversează viața. Degradarea survine lent, este inevitabilă, iar practicile cotidiene ale indiferenței devin din ce în ce mai evidente.„Textul acesta, care se prelinge dincolo de limitele estetice și narative ale romanului, riscă să deranjeze prin falsa nonșalanță cu care pare a încălca toate regulile scriiturii. Barbarismele cu care e împănat sunt însă doar o șarjă a «corporatezei» de azi, avem aici un stil asumat, care se justifică agresiv în contextul psihologiei unui narator dezabuzat, cinic, pendulând între mediocritatea poleită a traiului de angajat corporatist în Bruxelles și amintirea tandră a unei vieți fără orizont, undeva, într-un oraș de pe Borcea, oraș prin definiție fără identitate, locuit de oameni fără chip.“ — DAN ALEXE„Conform statisticilor, la Bruxelles plouă 199,6 zile pe an, adică exact în zilele în care am scris această poveste. Recunosc, aș fi putut scrie în celelalte 165,4 zile, însă îmi place să ies din zona de confort și să explorez ficțional bezna, în forma ei cea mai acută. Ar putea oare justifica ceva, vreodată, comportamentele noastre liminale și absența celuilalt din suflet?“..