Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), marele mistic carmelitan, ne descrie în lucrarea de față – un text clasic al spiritualității creștine și universale – parcursul, plin de încercări, al sufletului însetat de Iubire, între imperfecțiunea celui încătușat de patimile lumii și starea glorioasă a uniunii cu Dumnezeu.
Dacă suntem deposedați de această lume sau dacă suntem constrânși să renunțăm la ea, avem realmente senzația de parcă ar fugi pământul de sub picioarele noastre și că, în jurul nostru, s-ar lasa noaptea, de parcă ne-am scufunda noi înșine și am pieri. Dar lucrurile nu stau așa. În realitate, am fost așezați pe o cale sigură, ce-i drept, pe o cale întunecoasă, învelită în noapte: este calea credinței.
Pentru a se elibera din încătușarea în care îl ține propria sa natură senzuală, sufletul trebuie să se lupte din răsputeri, dar Dumnezeu trebuie să-i vină în ajutor, activ, eficace, chiar anticipat: lucrarea lui Dumnezeu impulsionează acțiunea sufletului și o desăvârșește.
Sufletul care intonează această cântare a străbătut Noaptea, a ajuns la țintă, a atins stadiul de unire cu divinul Iubit. Acesta este motivul pentru care poemul este un imn de proslavire a acelei Nopți, care a devenit calea către o fericire încântătoare.
„În momentul în care sufletul îl găsește pe Dumnezeu, Noaptea în care se află este invadată de revărsatul zorilor ce anunță ziua cea nouă a eternității.” (Edith Stein, Știința Crucii)
