Aveam in casa de mai mult timp o brosurica scrisa de Parintele Simeon Kraiopoulos, intitulata Sa fie binecuvantat! In Grecia, aceasta brosurica a cucerit pe toata lumea, avand un succes de neinchipuit. O tot rasfoiam, cand si cand. O tineam aproape, pe birou, cu gandul ca intr-o buna zi sa o traduc. Domnul astepta, se vede, un moment potrivit. Si momentul a venit, dupa ce inchisi in casa, datorita contaminarii cu virusul Sars Cov 2, si eu, si sotia mea, am trecut prin momente foarte tensionate sufleteste. Dand peste brosura, m-am hotarat sa o traduc. Am invatat dupa atatia ani sa citesc un gand sau un imbold hotarator. Aveam sa constat ca era chiar un semn de la Dumnezeu si de la Parintele Simeon, trecut la Domnul de cativa ani, de care ne simtim foarte legati, traducandu-i si editandu-i cartile in limba romana. Experienta trecerii prin contaminarea cu virusul molimei Covid 19 nu a fost deloc usoara, desi formele nu au fost severe. Am trait-o ca pe o mare incercare. Pentru prima data, ne confruntam cu eventualitatea neprevazuta a agravarii infectiei si cu spectrul infricosator al sfarsitului. Oricat ne-am feri sa spunem acest lucru, trebuie sa-l marturisim. (...) Sigur ca, in astfel de situatii, nadejdea se duce la Dumnezeu, la Maica Domnului si la rugaciunile sfintilor. Sigur ca sporeste ravna la rugaciune si sufletul se trezeste si striga cu mai multa putere la Dumnezeu. Rugaciunile noastre cereau lui Dumnezeu izbavire, vindecare, sanatate, sfarsitul incercarii pentru noi si pentru ceilalti asemenea noua. Carticica Parintelui Simeon avea sa ne descopere ca la aceste rugaciuni, toate indreptatite, trebuia sa mai adaugam una la sfarsit, care ar fi schimbat radical si atitudinea noastra si starea noastra si care ne-ar fi izbavit si ne-ar fi eliberat fara intarziere. Parintele Simeon spune ca este bine si indreptatit ca omul, aflat la ananghie, la vreme de incercare, sa ceara lui Dumnezeu sanatate si izbavire, dar cu conditia ca la sfarsitul rugaciunii sa se predea cu totul lui Dumnezeu, sa se lase cu totul in voia si in mainile lui Dumnezeu, spunand Sa fie cum vrei Tu, Doamne!..

Despre ascultare Testamentul duhovnicesc al Arhim. Simeon Kraiopoulos Urmand linia marilor Parinti ai Bisericii, parintele Simeon are vocatia esentialului. De unde si tendinta de a-l conduce pe cititor la esenta lucrurilor, in varful ierarhiei valorilor si atitudinilor, sau la temelia ultima a asezarii lor. In egala masura, autorul are vocatia vederii unitare, coerente, holistice. Vede orice subiect in raportarea lui la tot, il articuleaza la intreg. Aceasta vedere a intregului presupune un mare dar al discernamantului si al ierarhizarii. Legat de perspectiva integratoare asupra lucrurilor, parintele Simeon are un discurs aplicat, reuseste sa articuleze organic tematica teologica a vietii propriu-zise, a vietii omului cu Dumnezeu. Este realist.  [Parintele Simeon] nu se lasa prins in capcana speculatiilor teoretice, ideologice. Tot ceea ce spune izvoraste din experienta nemijlocita de viata a dansului si a Bisericii in ansamblul ei. Si poate cel mai important lucru este acela ca parintele Simeon este totdeauna interesat, preocupat de a gasi solutia, cu deosebire solutia practica. Solutia la problemele concrete ale vietii, dar mai mult decat orice, solutia la problematica fundamentala a vietii, a sensului vietii, a implinirii, a salvarii din naufragiul sau esecul existential, a mantuirii. Asemenea marilor Parinti ai Patericului, parintele Simeon raspunde la intrebarea: "Ce sa fac? Ce sa fac ca sa ma asez in adevarul vietii, sa evit amagirile, capcanele, falsul, iluziile, ratacirile? Ce sa fac ca sa ocolesc conflictele, crizele, nedreptatile sau sa le depasesc? Cum sa ies din ele? Ce sa fac ca sa ma implinesc, sa cresc, sa avansez in desavarsire, sa traiesc plenar si adevarat, sa am bucuria implinirii rosturilor adevarate ale vietii?" Ei bine, solutia pe care o propune parintele Simeon, recapituland experienta si credinta Bisericii dintotdeauna, experienta si invatatura marilor Parinti si Invatatori ai Bisericii, confirmate de propria experienta, este ascultarea.  [...] cartea parintelui Simeon mi se pare a avea un rol si o forta profetice in vremurile grele prin care trecem - vremuri de molima si criza mondiala -, in care mare parte a crestinilor par a fi convinsi ca raul vine din afara, de la altii si se angajeaza intr-o batalie surda cu morile de vant! Te minunezi aproape, constatand cu stupoare ca este ignorat cu desavarsire mesajul, in cuvant si in fapta, al Domnului Hristos, lasat mostenire in Dumnezeiestile Evanghelii, drept solutie si cale, ca eliberatoare si mantuitoare sunt stiinta si puterea de a te lasa biruit si nu aceea de a birui adversarul, stiinta si puterea de a transforma in jertfa prin ascultare libera cu supraplus a atacului, a nedreptatii, a afrontului, a abuzului, a dispretului, a ofensei, a pagubei venite de la celalalt. Luptand cu toate armele, in presa, in strada impotriva celor care vizeaza marginalizarea sau eliminarea, exterminarea crestinilor facem un mare deserviciu Evangheliei, ne incadram intr-o contra-propovaduire, este ca si cand am spune ca Mantuitorul ar fi trebuit sa lupte impotriva celor care voiau sa-L extermine si sa nu Se lase cu niciun chip rastignit.  Esenta crestinismului este stiinta de a muri, si nu de a supravietui. Iar stiinta de a muri se invata prin lepadarea de voia proprie, prin exercitiul ascultarii. -  Pr. Prof. Constantin Coman, extras din Prefata cartii..

Lucrul de căpătai asupra căruia revine Părintele Simeon în această carte este acela al lepadarii de sine și al urmării lui Hristos. Ceea ce se cere omului nu este să frământe cu mintea lui prea mult, să nădăjduiască în strădaniile lui, oricâte vor fi fiind, ci tocmai să iasă din captivitatea propriei sale minți, din nadajduirea în propriile sale puteri și eforturi, din propria să judecată, din propriile sale criteria, și să meargă după Hristos, să se așeze în ceață celor merg după El, Îi urmează Lui. Omul nu va reuși să se îmbunătățească singur. Gestul esențial pe care trebuie să-l facă este tocmai acela de a părăși iluzia că poate să facă el ceva pentru sine și de a se încredința lui Hristos, așa cum este, păcătos, căzut, neputincios, slăbănog. Să spună: Doamne, vin și eu după Ține. Răspund chemării Tale care a zis: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu va voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). „Nu slujește la nimic dacă fiecare dintre noi trăiește după legea lui, dacă aparține propriului sine și își duce așa, pur și simplu, zilele. Grijă noastră mare este să trăim bine, așa cum vrem, așa cum ne place, iar relația noastră cu Dumnezeu reprezintă doar un simplu lucru în viață noastră. Greșeală. Mare greșeală! Lucrurile sunt mult mai serioase. Dacă nu ești adevărat, dacă nu ai înlăuntrul tău adevărul, dacă nu știi de unde vii și încotro te îndrepți, de ce exiști, ce faci, care e menirea ta, atunci ce noimă mai are viață ta? Din păcate cam așa este omenirea, nu știe ce i se întâmplă. Cu durere în suflet spunem așa ceva. Însă aproape că ceilalți sunt și creștinii, și creștinii sunt oameni ai acestei lumi, nu sunt oameni ai lui Dumnezeu. Mai corect ar fi să spunem că puțini sunt aceia care L-au găsit pe Dumnezeu și trăiesc după voia Lui. Este o mare problema această, frații mei. Este un mare păcat să lumineze soarele, iar tu să nu-l vezi, să lumnineze soarele, iar tu să nu te încălzești; să existe ziua, iar tu să trăiești numai în întunericul nopții; să fie aer, și tu să nu poți să-l tragi în piept. Păcat.“ - Arhim. Simeon Kraiopoulos..