Sofia Nădejde (n. Băncilă) s-a născut pe 14 septembrie 1865, la Botoșani, într-o familie de țărani liberi. Părinții, Profira și Vasile Băncilă, au mai avut, în afară de Sofia, alți patru copii – Sofia era cea mai mare, iar cel mai mic a fost Octav, viitorul pictor.
A fost publicistă, prozatoare, autoare de piese de teatru și activistă feministă.
După studiile de la Pensionul Glowaska din Botoșani, s-a căsătorit (doar civil, nu și religios), în 1874, cu Ioan Nădejde (1854 – 1928), cu care a avut șase copii. Alături de soțul său va desfășura o intensă activitate publicistică asumat politică, apărând drepturile femeilor, ale muncitorilor și ale celor defavorizați, într-o perioadă de radicale schimbări politice și sociale la nivelul întregii lumi.
În 1876 se mută la Iași și începe tot atunci activitatea politică de stânga. Debutează în Femeia română, publicație ce apărea la București, și contribuie cu articole la Contemporanul.
Se impune ca personalitate a mișcării feministe, intrând în dispute cu unele dintre cele mai cunoscute personalități ale epocii. De notorietate este o polemică cu Titu Maiorescu, purtată în paginile publicației Contemporanul.
În 1894 este numită la conducerea publicației ieșene Evenimentul literar. În același an, după închiderea ziarului, și-a început activitatea politică la București, susținând mai multe conferințe la Clubul muncitorilor. În 1897 devine președinta celui de-al IV-lea Congres al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România.
După o viață tulburată de nenorociri familiale (moartea a patru copii și a soțului), după ce traversează tragedia celor două războaie mondiale, Sofia Nădejde se stinge, în urma unui atac de cord, la București, pe 11 iunie 1946.
Sofia Nădejde a fost prima femeie din România căreia i-a fost permis să susţină Bacalaureatul într-un liceu de băieţi, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a prezidat un congres al unui partid politic şi autoarea primului roman feminist din istoria literaturii române.
Opera sa literară și publicistică a fost redescoperită recent de cercetătorii și scriitorii mai tineri, care au început să-i studieze scrierile și să se ocupe de reeditarea acestora.
Începând din 2018, în fiecare an se decernează Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, proiect organizat de poeta Elena Vlădăreanu, prin Asociația Art No More.
Printre cele mai importante opere literare ale Sofiei Nădejde se numără O iubire la țară (dramă, 1881), Patimi. Roman din viața românească (roman, 1903), Robia banului (roman, 1906), Părinți și copii (roman, 1907) și Din chinurile vieții (nuvele, 1895).
Romanul Patimi ne spune povestea trecerii – individuale, dar și colective – dintr-o lume în alta, a tranziției de la o epocă dominată de mica aristocrație rurală spre una a funcționărimii burgheze și a capitalismului.
Sofia Nădejde construiește un spațiu de graniță în care nu se luptă doar două feluri de orânduiri sociale, ci și două tipuri de morală. Deși, până la urmă, se va impune morala pragmatică și cinică a înavuțirii de tip capitalist, vocea nostalgică a naratorului (și, poate, a autoarei însăși) deplânge – cumva paradoxal pentru o scriitoare socialistă – vechea lume a aristocrației și reperele oferite de aceasta.
Drama socială e dezvoltată pornind de la o intrigă de moravuri: Matilda, soția boierului Mustea, are o relație extraconjugală. Motivul, ne lasă să înțelegem autoarea, e monotonia cruntă a vieții de la țară. Femeia renunță la familie de dragul aventurii, fugind la oraș cu amantul și cu banii furați de la soț.
De multe ori dramatic, uneori crud, savuros pe alocuri, Patimi e un roman despre iubire, bani, moșii, morală și religie, xenofobie, femei și statutul lor, despre familie și valori tradiționale, dar și despre noile valori, despre exploatare, capitalism și amurgul unei lumi care avea să se dezintegreze în scurt timp în tranșeele Marelui Război.
„Nădejde dizolvă imaginea femeii adulterine, devenită stereotip în proza românească, prin construcția impresionantă a personajelor. Matilda este primul personaj feminin din literatura din Regat descris printr-un proces complex, urmărit de la început și până la sfârșit în toate stările posibile: dragoste maternă și renunțare, plictis conjugal, gelozie, independență etc.
Romanul ne lasă cu următoarea revelație: cu toate că avem în față o poveste moralizatoare despre greșeala femeii adulterine, nu putem să nu observăm că, totuși, „femeia” nu are loc în niciuna din lumile care i se propun.” [Ștefan Baghiu]
