Un roman-poveste desfășurat într-un oraș din Câmpia Dunării. Pagini despre oameni și așezări, despre iubiri și suferințe, despre războaie și vremuri de pace, despre Istorie, cu majusculă, dar și despre istoria sufletelor peste care timpul trece imperturbabil. Cai, hoți de cai, ibovnice, lăutari, prințese, muscali, turci, francezi, trăsuri, sănii, ninsori, crânguri călătoare, nunți și înmormântări, bâlciuri, călușari, bătăi cu flori, Zărezeanul, Tontoroiul femeilor și alte obiceiuri uitate azi – toate acestea cuprinse în curgerea unui secol, care înseamnă copilăria și tinerețea unui oraș născut din florile unei câmpii din sud. Dar nu orașul cu pricina este personajul principal al romanului Adu-ți aminte să nu uiți, ci omul ce s-a născut din aceleași flori și în aceeași zi cu acesta. O poveste fascinantă despre viață și moarte, despre trecerea timpului, despre dragostea ce nu trece odată cu timpul.Despre autor:ȘTEFAN MITROI s-a născut în anul 1956, la Siliștea, comuna Vitănești, județul Teleorman. Absolvent al Facultății de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. Cele mai multe dintre acestea au apărut la Editura RAO. În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. În 2011, Premiul pentru proză al Fundației NIRAM din Spania. În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare. Locuiește în București. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză și bulgară...

„M-am impiedicat, iar galeata mi-a alunecat din mana. Chiar cand mai aveam nitel sa intram in sat. Dupa care s-a albit totul in jur. De la laptele ce cursese din galeata. S-a albit si mama la fata. Cred ca tot de la lapte. Pe urma nu mai stiu decat ca a venit cerul tot mai jos. Sau poate ca invers, a luat-o pamantul in sus, cu tot ce se gasea pe el, cu noi doi si cu biserica prin dreptul careia tocmai treceam, cu tot campul ce ramasese in urma si cu tot satul in care n-apucasem inca sa intram. (...) Stateam in genunchi si priveam in jur ca prostul. Abia cand m-am ridicat de la pamant si am fugit dupa mama, care pornise singura mai departe, am inteles ce se petrecuse. Poate n-o sa ma crezi, dar afla ca drumul pe care ne intorceam acasa era, cum ii zicea doamna invatatoare Baltatu, Calea Lactee." - Stefan Mitroi, Atunci cand era mereu duminica ..

Sunt in acest roman, Balciul de argint, scene dupa scene antologice, singure in stare sa se constituie intr-o pagina a noului calendar al satului romanesc dinaintea si din timpul mortii lui, si aceasta antologica, in care Prohodul e plans cu lacrimi de scriitor, dar si cu zambetul disperarii de a nu putea face nimic, nici macar incetinirea sfarsitului, zambetul senin cu care Stefan Mitroi imbrasiseaza, indatorat, indurerat si incapabil sa se desparta de ea, acea vatra unde ultimul taciune nestins era si este chiar viata lui...

Ce se intampla cu sufletul unui mare scriitor dupa moarte? Stefan Mitroi, scriitorul roman ce pare sa semene, stilistic si sufleteste, cel mai mult cu Saramago, povesteste in romanul Biblia pentru furnici calatoria sufletului acestuia pe lumea cealalta. Participa la aceasta uluitoare aventura postuma si cateva dintre personajale cartilor lui Saramago, cel ce le-a creat polemizand adesea cu ele, ca si cu ingerul  sau pazitor, asupra caruia se rasfrange responsabilitatea primelor trei zile de calatorie. Biblia pentru furnici, in care lumea de aici se amesteca in permanenta cu lumea de dincolo, este una dintre cele mai frumoase si mai vii carti care s-au scris despre moarte...

Un deal pe care există un cătun. Un cătun din care au dispărut oamenii, iar odată cu el, a dispărut și timpul. Nu însă și amintirile. Pe care le deapănă casele, care părăsesc dealul, pornind în plină iarnă în căutarea celor dispăruți. Goarna lui Tuturuz este povestea acestei călătorii. O poveste alcătuită din multe alte povești, spuse de fotografiile de pe pereții caselor, de obiectele dinăuntrul acestora, de dealul pe care s-a aflat cătunul, de biserica de pe deal, de clopotnița bisericii, de mormintele din cimitir. Acestea din urmă nutresc dorința secretă s-o ia și ele din loc. Pe urmele caselor plecate la drum. Și după viața de care pare să le fie dor. Ce poate fi mai sfâșietor decât să ajungă să-i fie până și morții dor de viață? Mai cu seamă despre asta este vorba în această carte...

O poveste a batranetii fara tinerete? Mai degraba una a tineretii ce nimereste, din motive aparent necunoscute, in inchisoarea numita batranete. O inchisoare de dimensiunile unui oras, existand insa riscul sa acopere intreaga tara, ba chiar lumea intreaga. De aici si panica in care traiesc oamenii. Caci molima batranetii se intinde cu repeziciune, parand sa semene cu ciuma. Stefan Mitroi vorbeste despre toate acestea ca si cum ar spune un basm. De fapt, asta si este acest roman singular: un basm infricosator, dar, in acelasi timp, si grozav de frumos, despre insingurare si iubire. Mai cu seama iubire, fiindca doar ea este, ca intotdeauna, salvarea...

"Pe Dumnezeu nu-L cheama in fiecare zi la fel. Odata, intr-o sambata de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicandu-i Gheorghe, asa cum ii ziceau si lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi in curte, nu stiu. Dar daca tot venise, mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa trimita niste zapada pe pamant. S-a pornit aproape din senin ninsoarea.Dumnezeu a ramas peste noapte la noi, caci se troienisera drumurile si nu avea pe unde sa plece. Seara a baut o tuica fiarta cu tata si m-a tras cu sania prin dreptul portii. Puteam sa jur, cand l-am privit inainte de culcare la lumina lampii, ca e leit bunicul. I-am si spus a doua zi, in timp ce se pregatea sa plece: O sa-mi fie dor de tine, bunicule! Mama a inlemnit in zapada de uimire. Dupa care s-a intors spre mine si mi-a zis: Nu ti-e rusine?! Asa vorbesti tu cu Dumnezeu?!" Stefan Mitroi, Nemuritor..

Un volum de povestiri aflate la limita realismului fantastic, pline de un inconfundabil umor presarat pe alocuri cu nostalgii incurabile. O colectie de povesti inspirate dintr-o realitate ludica, plamadita de un adevarat visator, care transforma cu usurinta simple cuvinte in poeme in proza, lesne de citit. Pe alocuri, proza dezvaluie un nobil apetit pentru cugetare sau fabule cu final si morala neasteptate. Inclinatia spre visare si rastalmacire a realitatii este evidenta, iar efectul obtinut este o carte care te face sa nu te poti opri din citit. Amintirile de acasa, din vremuri de demult sau mai recente sunt, in acelasi timp motorul si pretextul unor randuri bantuite de o rara si aleasa sinceritate.Totul se transformase in cenusa. In gaurile din pamant, singurele ce ramasesera neatinse, era cel mai bine. Numai ca oamenii, neluand in calcul faptul ca o sa se intample, nu se grabisera sa coboare in gauri. Asa ca moara aceea uriasa, care trecuse prin valturile ei sate si orase, drumuri si paduri, tari si continente, ii macinase pe oameni. - Fragment din povestirea Armaghedon..

Poveștile cerului, poveștile pământului reliefează complex și variat clipe din satul natal, petrecute alături de cei dragi sau într-o singurătate fericită, dar și aspecte obișnuite din viața de familie, din paginile credinței, ale iubirii și visării, călătorind prin diferitele vârste ale omului, cu un accent mai puternic pe minunile copilăriei. ..

Dupa complexul triptic romanesc Dulce ca pelinul (2008), inca insuficient abordat de critica, Stefan Mitroi ne propune o carte deliberat "realista": Recviem pentru Tanase, mai degraba o nuvela romanesca despre lumea de azi, dar si un convenabil interludiu scriitoricesc. Romanul "reflecta" metonimic realitatea unui judet din sudul Romaniei. In fapt, romancierul doreste sa surprinda actualitatea, bazata pe o mentalitate tribala, independent de zona geografica, si unde clanurile ingemanate, functionand endogamic, in terifiante retele si noduri de putere, conduc piramidal balcanica noastra tara. Linia realista nu cred ca poate fi negata, iar din ea cititorul va putea absorbi verosimilitatea ca pe un tranchilizant compensator si oportun. Iata si o parafraza: "Sunt romani si nimic din ce e romanesc nu le e strain". Stefan Mitroi mizeaza, asadar, in buna parte, pe lectura de identificare, pe voluptatea prin care ne eliberam constiinta consumand vulgaritatea si miasmele descompunerii umanitatii din Celalalt.Un bun romancier nu-si poate insa intinde inabil o asemenea capcana. El trebuie sa invinga tentatia primara a jurnalismului de tabloid, precum si ispita poligrafiei. Aici intervine, necesar si salvator, a doua stirpe de realism, realismul fantastic, de care autorul nu s-a dezis niciodata. Stefan Mitroi reuseste, ca nici un alt prozator roman actual, sa alterneze relatarea frusta (cu "duhoarea" ei insuportabila) cu magia unor scurte naratiuni ce par a izvori dintr-un imaginar infantil, din fanteziile jules-verninene ale zborului cu balonul, din exceptionalele povesti ale arborilor lui Petrus, din viata unor oameni marunti care nu inceteaza insa sa viseze. Altfel spus, sa faca aceasta lume fictional suportabila, caci, cum spunea Saramago (scriitorul predilect al prozatorului), "visurile oamenilor sunt acelea care tin inca omenirea pe orbita" .Dan Caragea..