Stefan Zweig

Lumea de ieri este Viena si Europa de dinaintea Primului Razboi Mondial: o lume sigura, stabila si armonioasa, unde libertatea de spirit domnea nestirbita. Lumea in care s-a nascut si a inceput sa scrie, cunoscand celebritatea, Stefan Zweig, in care el a calatorit, s-a indragostit de cultura franceza, a legat mari prietenii intelectuale. Odata cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prabusesc, ideile se tulbura, o intreaga civilizatie incepe sa se scufunde, pentru ca, odata cu venirea lui Hitler la putere, sa fie inghitita de barbaria nazista. Presarata cu intamplari pitoresti si povesti dramatice, populata de personaje celebre ale timpului - Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. -, plina de farmec si culoare, cartea lui Zweig exprima totodata sensul unei vieti, semnificatia unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel putin pentru autor - acesta s-a sinucis in 1942, la scurta vreme dupa ce si-a incheiat cartea -, a devenit absurd in lumea cea noua, in lumea de azi...

O poveste despre o izbăvire ratată şi despre fragilitatea raţiunii în faţa nevoii de iubire, nuvela Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei a fost ecranizată de patru ori (în 1944, 1952, 1968 şi 2002).Atmosfera strălucitoare şi manierată a cosmopolitei Riviere franceze în plină belle époque ascunde patimi inavuabile. O clipă de uitare de sine poate dezlănţui haosul sentimentelor, aducând ruina şi dezonoarea – păcate de neiertat în lumea bună, mai ales când sunt comise de femei. Şi totuşi o respectabilă doamnă are curajul să i se destăinuie unui necunoscut.....

Evoluţia Europei între 1895 şi 1941, într-una din cele mai importante cărţi-document ale epocii noastre„Lumea de ieri“ este Viena şi Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă şi armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neştirbită. Lumea în care s-a născut şi a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbuşesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizaţie începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghiţită de barbaria nazistă. Presărată cu întâmplări pitoreşti şi poveşti dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec şi culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieţi, semnificaţia unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puţin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurta vreme dupa ce şi-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi...

La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mână forte oraşul Geneva. Nu demult fusese el însuşi prigonit de Biserica Catolică, dar acum, când are în mână hăţurile puterii, nu e deloc dispus să acorde altora libertatea religioasă pe care o ceruse atât de vehement autorităţilor papale. În numele adevăratei credinţe reformate, Calvin instituie un regim de teroare, având grijă să supravegheze orice mişcare a cetăţenilor genevezi. Cei care se abat câtuşi de puţin de la doctrină şi de la reguli sunt închişi, surghiuniţi, torturaţi sau chiar executaţi. Totul culminează cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie. În mijlocul tăcerii generale, se face deodată auzit un om care nu pare să se teamă de mâna lungă a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotărăşte să-l combată pe dictatorul genevez cu singura armă care îi stă la dispoziţie – arma cuvântului. „A ucide un om nu înseamnă niciodată a apăra o doctrină, ci înseamnă a ucide un om“, îi transmite el fanaticului reformator. Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capătă o plasticitate neîntâlnită în cărţile istoricilor. Dar reflecţiile eseistului sparg cadrul istoric. În anii 1935–1936, când Zweig aşternea pe hârtie această poveste, intoleranţa şi violenţa făceau deja ravagii în Germania. Fără a-l pomeni pe Hitler, fără a rosti o singură dată cuvântul „nazism“, autorul surprinde, ca într-o oglindă, fizionomia propriei epoci – şi chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare. Căci din figurile celor doi adversari, Castellio şi Calvin, Zweig distilează eternul contrast dintre umanismul pluralist şi fanatismul doctrinar...

Unicul roman al lui Stefan Zweig abordează subiectul „dublei compătimiri”: cea autentică, „hotărâtă să îndure totul, cu răbdare și compasiune”, și cea plăsmuită, care nu reprezintă decât „nerabdarea inimii de a se elibera cât mai repede de penibila înduioșare în fața nenorocirii altuia”. Într-o astfel de situație penibilă de compasiune nimerește, în vara anului 1914, tânărul locotenent Hofmiller, staționat în garnizoana unui mic oraș unguresc. Dragostea arzătoare pe care tânăra Edith, paralizată, i-o poartă locotenentului nu e împărtășită decât în mica măsură. Copleșit însă de emoția sentimentelor fetei, implorat de tatăl acesteia și sfătuit cu ardoare de medicul curant al lui Edith, dr. Condor, Hofmiller decide, în cele din urmă, să se logodească cu tânăra. O face însă din compasiune, din „nerăbdarea inimii”...