Ființă și timp este una dintre cele mai ambițioase cărți ale filozofiei, ea nefiind egalată – prin efortul ei de a înțelege și de a explică „totul“ – decât de Critică rațiunii pure a lui Kant și de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Miza acestei cărți este totodată imensă și limitată.
Este imensă pentru că își propune să talmaceasca unitar ființă a tot ceea ce suntem (și această înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să știm că asta suntem. Fiecare pagină a acestei cărți reprezintă un formidabil efort de înțelegere a subintelesului. Ceea ce face Heidegger aici este o investigație în caracterul misterios al banalului și familiarului accesibil, și nu în cel inaccesibil al unui exotic „dincolo“ prezumat.
Iată de ce miza acestei cărți, fiind imensă, este totodată limitată. Ea nu se ocupă decât de ceea ce se arată fără să ascundă altceva decât pe sine însuși. În acest sens Ființă și timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuși („fenomenul“) nu ascunde „în spatele“ sau nimic, nici „lucrul în sine“, nici infinitul spiritului absolut. „În spatele“ fenomenului nu este decât partea ascunsă a propriei sale manifestări. Iar când fenomenul acesta suntem noi înșine, tot ce putem speră este să ajungem, scoțând-o din propria ei ascundere, la ființă „aruncării“ noastre în lume, la ființă conviețuirii noastre „aici“ sau la ființă propriului nostru sine. Restul – adică enigmă „de unde“–lui și „încotro“–ului nostru – este fenomenologic inabordabil și, că atare, trebuie să rămână cu adevărat învăluit în tăcere.
