În anul 1963, Richard Feynman a fost invitat să ţină trei conferinţe în faţa studenţilor de la Universitatea din Seattle. Era profesor la Californian Institute of Technology, lucrase în timpul războiului la Los Alamos în grupul de fizicieni care au creat bomba atomică, adusese câteva remarcabile contribuţii în fizica teoretică, pentru care avea să primească premiul Nobel în 1965, şi devenise foarte cunoscut pentru mintea sa vie şi iscoditoare. Conferinţele n-au avut însă ca subiect fizica, ci teme de o mare diversitate, pe măsura neastâmpărului intelectual al conferenţiarului: incertitudinea cunoaşterii şi rolul ei în evoluţia ştiinţei, relaţiile ştiinţei cu tehnologia, cu religia, morala şi politica, cu eresuri contemporane, precum existenţa farfuriilor zburătoare sau tămăduirea prin credinţă ca şi cu alte aspecte ale lumii noastre precum publicitatea în mass-media sau tendinţele paranoice ale unor grupuri militante. Feynman le-a abordat pe toate cu desăvârşita onestitate a omului de ştiinţă care l-a caracterizat de-a lungul întregii sale vieţi, oferindu-ne totodată un revelator autoportret al unuia dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor.
„Minunată treabă! Feynman are talentul de a ataca cele mai profunde teme cu idei simple şi cu anecdote, Lumea are multe de învăţat de la o asemenea gândire limpede şi necomplicată.“ (Paul DAVIES)
