Eseurile literare ale lui T.S. Eliot au însemnat un moment de răscruce în istoria gândirii critice a secolului XX, printre preocupările sale aflându-se relaţia dintre tradiţie şi modernitate, relevanţa istoriei în scrierea şi înţelegerea poeziei, dar şi o reevaluare a creaţiei dramatice a lui William Shakespeare care să distrugă clişeele de receptare sau revalorizarea unor poeţi ai secolului al XVII-lea englez.
Noţiunea lui Harold Bloom de anxietate a influenţei – afirmaţia sa că scriitorii puternici fac istoria literaturii citindu-i şi interpretându-i greşit pe predecesorii lor ca prin aceasta să-şi găsească ei înşişi un loc în spaţiul imaginar – este o replică postromantică dictată de anxietate la viziunea clasică limpidă a lui Eliot asupra influenţei literare. Deşi teoria lui Bloom asupra genezei poemelor are o rezonanţă psihanalitică recunoscută de el însuşi – scenariul oedipian al lui Freud fiind folosit ca o analogie a relaţiei dintre poet şi predecesorul său –, atât el, cât şi Eliot, în ciuda incompatibilităţii ideologice, se întâlnesc în ipoteza că fiecare text e un răspuns la alte texte şi totodată o interpretare a acestora.“ (Greig Henderson, în Encyclopedia of Contemporary Literary Theory)
-200x200.jpeg "Cunoaşte-l pe… Mircea cel Bătrân")
