„Sărăcia e un act de dragoste și eliberare.
Are o valoare mântuitoare. Dacă egoismul e cauza ultimă a exploatării și alienării ființei
umane, motivul profund al sărăciei voluntare este dragostea față de aproapele
său. În acest caz, sărăcia creștină nu poate să aibă sens decât ca angajament
de solidaritate față de cei săraci, față de cei ce îndură efectele sărăciei și
nedreptății, cu scopul de a da mărturie pentru răul pe care acestea – roade ale
păcatului, ruptură a comuniunii – îl reprezintă. Nu este vorba despre a
idealiza sărăcia, ci, dimpotrivă, de a ne-o asuma așa cum este ea: un rău;
pentru a protesta împotriva ei și a ne strădui să o abolim.”
„Dacă reflecția teologică nu duce la însuflețirea acțiunii creștine în lume, la un angajament mai deplin și mai radical al carității; dacă, mai concret, în America Latină nu face ca Biserica să se situeze tranșant și fără îngrădiri controlate de partea claselor oprimate și a popoarelor dominate, această reflecție nu va sluji la mare lucru. Mai rău încă, nu va fi utilă decât pentru a justifica termeni de mijloc și capitulări și pentru a raționaliza astfel o subtilă îndepărtare de Evanghelie.”