Iconoclast de mare clasă, uneori la limita blasfemiei, Bernhard a fost toată viaţa în centrul unor scandaluri de proporţii, provocându-le cu o satisfacţie neobosită atât pe scena literară, cât şi pe cea a teatrului. Pricepându-se ca nimeni altul să polarizeze opiniile, a fost urât şi, mai nou, adulat de compatrioţii săi austrieci, deşi a interzis prin testament publicarea oricărei cărţi, producţii teatrale ori lecturi în Austria timp de 70 de ani. „Maniac al dezastrului“, „nemilos şi irezistibil“, „trivial şi sublim“, un artist al exagerării afişând un gust evident pentru hiperbolă, Bernhard este creatorul unui stil unic, obsedant, cu fraze lungi, muzicale, cu repetiţii interminabile care bântuie cititorul. Extincţie este ultimul său roman, un soi de testament plin de o forţă devastatoare şi, pe alocuri, comică. Multe voci îl consideră cea mai bună operă a sa. „În spatele aparentului sadism lingvistic al lui Bernhard există un scop mai profund. Se pare că a preluat celebrul dicton al lui Wittgenstein care spune că «Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele» şi l-a ridicat la rangul de provocare personală. Aşa se face că a încercat să-şi extindă limitele exterioare ale propriului limbaj până la punctul în care ar putea îngloba chiar şi cele mai extreme forme ale experienţei umane.“ The New Yorker „Thomas Bernhard este unul dintre maeştrii ficţiunii europene.“ George Steiner..

Un student la medicină e însărcinat de unul dintre superiorii săi, asistentul Strauch, să facă un raport stării fratelui aceluia, pictorul Strauch, care s-a detașat de lume și trăiește retras, într-un han dintr-un sat aflat la înălțime în Alpii austrieci.Cuprins de prietenie față de tânărul despre care nu știe mai nimic, Strauch îi expune în lungi monologuri incoerente, halucinatorii, fulgurante, concepțiile sale despre tragic și absurd, despre misterul vieții. Năucit la început, tânărul narator se lasă treptat vrăjit de seducția mortală a felului rece de a fi al pictorului, dar mai ales a nihilismului său înghețat și definitiv.“Talentul grozav al lui Bernhard de a închipui monologuri existențiale întunecate e depășit, poate, numai de cel al lui Beckett și pare să se fi manifestat pe deplin matur în debutul său fascinant.” Publishers Weekly“Mesajul sumbru al lui Bernhard, exprimat indelebil în zorii înghețați ai carierei sale, este că viața însăși e o greșeală.” The New York TimesO carte care are darul de a-și enerva cititorii, oricât de optimiști sau pesimiști ar fi ei. Pe optimiști îi scoate din sărite cu lungile tirade asupra infectei lumi în care trăim, pe pesimiști îi aduce pe culmile disperării cu scurtele, dar percutantele momente în care se întrezăresc luminișurile și verdeața speranței. O carte despre esență și disimularea ei, despre cum se poate construi o prietenie adevărată în ciuda faptului că punctul de plecare nu este tocmai unul transparent. Despre puterea iluzionării și a autoiluzionrăii într-un univers care merge inevitabil către extincție...