Thomas Mann

Scris între anii 1905 și 1909, „Alteță regală” poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natură umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă. Thomas Mann construiește un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman”: familia Grimmberg domnește peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare”, căci finanțele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbații de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesa Dorothea da naștere unui al doilea prinț, Klaus Heinrich, care are „o mâna sfrijită”. Din acest punct, romanul se desparte în ramificații alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educație, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeași măsură, și o fericire obștească, căci el își va găși marea dragoste și va împlini profeția sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume.Fragment din carte:„Albrecht al II-lea Marele duce Johann Albrecht muri de o boală îngrozitoare, care avea ceva nud și abstract în sine și care, de fapt, nu putea fi denumită altfel decât moarte. Se părea că moartea, sigură de dreptul ei de posesiune, refuză în cazul acesta orice masca sau apariție și că se prezenta direct, că ea însăși, că descompunere propriu-zisă. Era vorba, în esență, de o descompunere a sângelui, provocată de supuratii interne, iar o operație radicală, întreprinsă de un chirurg celebru, nu putu nici măcar să încetinească procesul progresiv al distrugerii. Sfârșitul veni repede, cu atât mai repede cu cât Johann Albrecht opusese prea puțină rezistență morții. Dădea semne de un dezgust fără margini și se exprimă față de membrii familiei și chiar față de medicii curanți, în repetate rânduri, în sensul că e obosit de moarte „de toate" — deci de existența să princiară, de modul sau de viață august și supus exhibitiei. Trăsăturile obrajilor, cele două brazde de trufie și plictiseală, se conturară în ultimele sale zile într-un fel înspăimântător de exagerat, cu adevărat grotesc, că o grimasă, pentru a se netezi puțin abia în moarte...”..

„Ceea ce n-aş fi îndrăznit să sper a fost ca interesul pentru această carte să depăşească, obiectiv şi subiectiv, graniţele Germaniei, ca istoria "declinului unei familii" să-i viziteze şi pe alţii, ca burghezia europeană din Copenhaga sau Marsilia să se regăsească în ea, ca scriind - în formă şi conţinut - o carte foarte germană, să redau o bucată de istorie europeană.” (Thomas Mann)..

Povestea vietii lui Adrian Leverkuhn - biografia fictiva a unui compozitor care isi vinde sufletul diavolului - reprezinta pentru Thomas Mann un bun prilej de a cuprinde laolalta toate etapele de dezvoltare ale vechii legende a lui Faust si a le pune in legatura cu problematica amenintatoare a vremurilor noastre, a „recaderii catastrofale a spiritului supra si hiperdezvoltat intr-un primitivism arhaic“. Cadrul temporal include perioada dintre 1884-1945, asadar propria epoca a autorului. Acesta insusi numea Doctor Faustus „o carte a vietii de o sinceritate aproape zdrobitoare, un straniu fel de autobiografie transferata, o opera care m-a costat mai mult si m-a macinat mai profund decat oricare alta anterioara“. In ciuda unui narator aparent detasat si obiectiv, participarea afectiva puternica a autorului in naratiune se simte in fiecare capitol...

Cu ironia să plină de rafinament, cu inegalabilă să măiestrie artistică, Thomas Mann imaginează o posibilă întâlnire între iubita din tinerețe a lui Goethe, neuitata Lotte a lui Werther, și cel care, cincizeci de ani mai târziu, devenise patriarhul literaturii germane. Câtă emoție reprimată, câte sentimente contradictorii, ce jocuri subtile cu miturile unei epoci încap între copertele acestei cărți fermecătoare!..

Punând în centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflectează asupra raportului dintre viață și artă, care l-a preocupat dintotdeauna, și conturează portretul unei epoci întregi. Traducerea consacrată a lui Alexandru Philippide îi dă cititorului român șansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat și finețea creionării psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.În septembrie 1816, o trăsură oprește în fața hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboară o doamnă respectabilă, însoțită de fiică și de cameristă. Foarte curând, chelnerul venit în întâmpinare face o descoperire care trezește la viață orașelul cufundat în acalmie: distinsa doamnă, semnând în registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este însăși Lotte, tânăra pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci și doi de ani în urmă în romanul său Suferințele tânărului Werther. Pe atunci, poetul își sublimase dragostea neîmplinită pentru Lotte în romanul epistolar care avea să facă senzație în întreaga Europă. Vestea sosirii doamnei Kestner se răspândește cu iuțeala fulgerului. Toți vor s-o vadă, s-o cunoască: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe însuși întârzie să se arate, însă toate discuțiile conduc către el…Spre sfârșitul anului 1936, Thomas Mann a început să scrie la „o povestire, plasată la Weimar în 1816, în care îmi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viață pe Goethe“. Proza scurtă pe care o avea în minte autorul s-a transformat în romanul Lotte la Weimar, publicat în 1939. Mai întâi, îl cunoaștem pe Goethe doar din relatările subiective ale personajelor din anturajul său, care o întâlnesc pe Lotte, modelul de altădată pentru eroina din Suferințele tânărului Werther, sosită la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neașteptate, plonjăm în lumea lăuntrică a bătrânului Goethe. Folosind tehnica monologului interior într-o manieră care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intră în „fluxul conștiinței“ acestuia: amintiri și planuri de viitor se combină cu gânduri despre viață și artă, despre evenimentele epocii și climatul politic. În fața cititorului se întrupează un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate să-l înfățișeze nici o biografie. Imaginea mitică a patriarhului care stârnește în rândul contemporanilor deopotrivă adulație și respingere este juxtapusă cu existența simplă a lui Lotte, care a înțeles să-și clădească o viață de familie dincolo de cultul literar iscat în jurul numelui său.  Grete Tartler, „Elogiul posibilului“ (România literară, martie 2016)..

Volumul Moartea la Veneția. Povestiri 1893‒1912, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2021, împreună cu cel de față, Mario și vrăjitorul. Povestiri 1919‒1953, alcătuesc integrala prozei scurte a lui Thomas Mann. Primul volum reunește povestirile de la debutul scriitorului până la capodopera Moartea la Veneția, iar în cel de-al doilea figurează textele de maturitate, între care și hipnotica Mario și vrăjitorul.„Thomas Mann publică povestiri și nuvele de-a lungul întregii cariere de scriitor, mai precis timp de șase decenii. Începe în revista școlii, unde debutează la 18 ani, iar ultima nuvelă este din 1953 când autorul de 78 de ani mai avea numai doi de trăit. Dar, invers decât la romane, cea mai mare parte a prozei scurte este scrisă până în anul Premiului Nobel. În 1929 Thomas Mann avea doar trei romane […], în schimb, opera nuvelistică era aproape încheiată, cu Micul domn Friedemann, Tonio Kröger și Moartea la Veneția de mult impuse. Avea să mai scrie doar patru nuvele, e drept, toate capodopere: Mario și vrăjitorul, Capetele schimbate, Legea și Cea înșelată. Proza scurtă a lui Thomas Mann pare fără vârstă sau, mai degrabă, vârsta literară, sfidând-o pe cea a autorului, este de la început și până la sfârșit maturitatea deplină. Greu de uitat, cu o perfectă stăpânire a mijloacelor narative, cu personaje vii și subiecte tulburătoare, deși luate din cotidian, povestirile și nuvelele lui sunt pline de prospețime și vigoare.“ — IOANA PÂRVULESCU„Thomas Mann este unul dintre rarii autori de azi pe care îi putem admira fără reținere. Nu sunt slăbiciuni în opera lui, nu sunt nici în viața lui.“ — ANDRÉ GIDE..

Premiul Nobel pentru literatura Moartea la Venetia. Povestiri I, 1893-1912 Prefata, comentarii si selectie de citate de Ioana Parvulescu. Nota biobibliografica si note de Thomas Kleininger Editura Humanitas Fiction publica integrala prozei scurte a lui Thomas Mann in doua volume. Primul volum reuneste povestirile si nuvelele de la debut pana la capodopera Moartea la Venetia. Povestirile si nuvelele demonstreaza ca opera lui Thomas Mann este de o actualitate indiscutabila: prin maxima finete psihologica combinata cu rasul si afectiunea fata de sufletele in care "se arunca o privire", prin tema artistului cu tot echivocul ei si ideea malentendu-ului si a superficialitatii care stau adesea la baza succesului, prin temele ei tabu, azi foarte la moda, prin curajul de a spune lucrurilor pe nume in toate nuantele lor, fara pudibonderie, prin jocurile lingvistice si intertextualitate impuse definitiv de postmodernism si, desigur, prin valorile ei umane si prin valoare artistica, de fapt, singurele care conteaza la bursa posteritatii literare. - Ioana Parvulescu   Personajele artisti ale lui Mann, asa cum le portretizeaza in opere precum Tonio Kroger in 1903 si apoi in Moartea la Venetia, sunt atrase de decadenta si dezordine nu numai pentru ca traiesc intr-o lume de declin istoric, desi acest aspect este important. Ele traiesc de asemenea la sfarsitul disputei dintre arta clasica si cea romantica, si au nevoie sa cunoasca si sa inteleaga partea romantica intunecata si ascunsa a vietii, sa intrebe in ce consta natura artistica si spirituala a acesteia. - Malcolm Bradbury, "Thomas Mann", in The Modern World. Ten Great Writers..

Una dintre capodoperele literaturii din secolul XX, „Muntele vrăjit” strânge laolaltă într-o frescă intelectuală toate forţele care acţionează asupra omului modern. În acest roman, Thomas Mann descrie societatea europeană înainte de Primul Război Mondial - o lume bolnavă care se năpusteşte spre catastrofă.„Ce v-aş putea spune despre această carte şi despre felul în care ar trebui ea citită? Cred că modul deosebit în care este construită compoziţia ei face ca plăcerea lecturii să fie mai mare şi mai profundă când o citeşti a doua oară - aşa cum şi muzica trebuie să-ţi fie cunoscută ca s-o poţi savura cu adevărat.” (Thomas Mann)..

"Thomas Mann este, poate unul dintre cei mai sfasiati artisti din secolul nostru. Nevoia de a se dedica operei nu este contrazisa, ca la Kafka, de conditiile exterioare, de necesitatea de a exercita o meserie burgheza, ci de insasi structura pshica contradictorie. Lui Thomas Mann existenta si activitatea artistului i s-au parut intotdeauna profund suspecte." - Thomas Kleininger..