„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“ Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia: „Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit! Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci. Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare! Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“ Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. — DANIEL CAIN Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918...

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.„În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.«Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.»Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918.“ — DANIEL CAIN)Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej...