O carte cu titlul „Viață lui Ștefan cel Mare” a scris, încă de pe timpul domniei lui Cuza, multivalentul scriitor Dimitrie Bolintineanu, autor și al altor biografii de domnitori români (Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza), precum și al uneia a împăratului Traian, intitulată Viață lui Traian August, fondatorul neamului românesc (1869). Așadar, că biograf al lui Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu are un notabil predecesor, iar dacă punem la socoteală și Istoria lui Ștefan cel Mare a lui Nicolae Iorga, din 1904, publicată la împlinirea a 400 de ani de la stingerea faimosului domn al Moldovei, are încă un predecesor, pe cel mai de seama. Nu este exclus să mai fie și alții care să fi scris vreo biografie a celui de la a cărui înscăunare la cârma Moldovei numărăm în 2007 nu mai puțîn de 550 de valeaturi. Și tot în acest an 2007 s-au împlinit 15 ani de când Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a înscris pe superilustrul voievod moldovean în sinaxar, sanctificandu-l sub numele de Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
Nicolae Iorga - pe baza de documente (în cartea să, istoricul, literat și el, face 378 de trimiteri exacte la tot felul de izvoare) - ne înfățișează îndeosebi un Ștefan rațional, chibzuit în toate cele. ,,El - scrie Iorga - nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faima, nu era un poet al războaielor, ci un om de carmuire care cântărește puterile, prevede sfârșitul lucrurilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și pagan, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țării sale" (Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 78). Tot Iorga este de părere că în Ștefan cel Mare poporul român și-a găsit "cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului sau ". Dar istoricul nu scoate în relief la tot pasul pioșenia domnitorului miruit în 1457, pe câmpia numită Direptate, de un mitropolit numit Teoctist. Tocmai pioșenia, cucernicia, religiozitatea iesita din comun a donmitorului este trăsătură asupra căreia stăruie Sadoveanu în paginile sale, motivând astfel actul sanctificarii săvârșit în urmă cu 15 ani, sub oblăduirea Bisericii de către un alt Teoctist, mai mare în cin decât acela din veacul al XV-lea.
Fragment din carte:
„La anul `58 a venit veste de mirare între moldoveni, cu neguțătorii din sus, cum că Vladislav, craiul Țării Ungurești, a căzut jos și a murit, la petrecerea nunții sale. Asemenea lucru nu se întâmplă oamenilor de rând. Pentru domnia acelei țări a fost semn, căci Dumnezeu a îngăduit să cadă cumpăna alegerii sale înspre un fecior tânăr, abia de cincisprezece ani, feciorul lui Iancu-Vodă. Iar nuntă cea veselă s-a prefăcut în una crâncenă, căci unii magnati au tras în altă parte; și s-a amestecat și Maiestatea să împăratul Frederic, neavând ce face la împărăția nemțească și dorind să fie și la Ungaria crai. Matias nu s-a putut așeza desăvârșit în scaunul Țării decât după trei ani, între tulburări și răscoale, ajutându-1 puterea unora dintre nobili și cumințenia altora. El însuși fiind un tânăr aprig și semeț, deși râvnea la fapte mari, nu uită să numere cu grijă pe potrivnicii săi, că să le plătească la timp cu cel mai potrivit metal. Între acești potrivnici se aflau sășii de la Ardeal, care ținuseră cu împăratul lor neamț, precum și Ștefan-Vodă, care rostise vorbe potrivite că domniile țărilor nu sunt dulciuri să le mănânce, nici jucării să le strice copiii.
Cătră anul `62, apăsarea moldovenilor asupra hotarului lesesc sili pe Maria să înțeleptul Cazimir-Crai să-și trimeată soliile pentru o pace desăvârșită, primind de la Voievodul Ștefan jurământul de vasalitate, după formulele de la Alexandru cel Bun. Acest legământ scris trebuia urmat de cel atunci când craiul va putea să-și lase pricinile lui de la hotarul de miazănoapte și apus al Republicii și când și Ștefan-Vodă va găși un răgaz între nacazurile vremii. Căci din miazăzi se ridicau iarăși ostile lui Mahomet-Sultan. Punându-și iscaliturile și pecetile pe pergament, Preasfințitul Teoctist cu boierii și castelanii și împuterniciții regali se firitisira și se imbratisara pentru liniștea popoarelor lor creștine. Totuși, curtenii moldoveni, după obiceiul neamului, nu se puțura opri să nu zâmbească și să nu amestece șoapte că domniile lor Muzilo de Buciaci și Stanislav, căpitan de Halici, și ceilalți sleahtici leși au poftit la Suceava, și că această poftire nu s-a săvârșit decât după ce pribeagul Petru Aron a părăsit Lehia.”
