Victor Ieronim Stoichiță

Cu Despartirea de Bucuresti, cunoscutul istoric de arta Victor Ieronim Stoichita isi face debutul stralucit in proza literara, evocand, intr-o "povestire" scrisa la persoana intai, viata din Romania deceniilor sase si sapte ale secolului trecut, lumea in care generatia naratorului anonim si-a petrecut copilaria si tineretea. Este o lume alcatuita din amintirile celor mari si din descoperirile celor mici, o lume bantuita de spaime si vorbind in soapta, care si-a pierdut rosturile dinainte si incearca sa supravietuiasca pustiului "vremurilor noi" de dupa razboi. O galerie de personaje memorabile, puse in situatii care mai de care mai graitoare, trimite totusi cu gandul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate insa, ritmate de evenimentele epocii, crampeie din viata cotidiana a unei familii prinse sub tavalugul istoriei sau din framantarile tinerilor ce-si cauta un drum in viata in acele vremi se perinda prin fata cititorului de azi, amintindu-i felul in care un timp necrutator a stiut sa franga atatea si atatea destine. Iata-i. Sunt toti aici. Sarbatoream ceva, dar nu mai stiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din inchisoare, ca si unchiul meu, inginer si print. Poate ca nu sarbatoream de fapt nimic, numai dorinta de a trai si o anumita intoarcere la realitate, care putea sa insemne: "N-o sa mai fie niciodata ca "inainte", dar..." In august 1964, orasul s-a umplut de fantome. Erau, in majoritatea lor, barbati de o anumita varsta, uneori si femei, cu totii foarte palizi, contrastand, in acel sfarsit de vara, cu oamenii care se intorceau din vacanta. Erau tacuti, aveau privirea ratacita. Ii recunosteai dupa hainele din alte timpuri, precum si - asa mi se parea - dupa un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scapasera din puscarii, ultimii detinuti politici, eliberati prin decret ministerial, despre care se vorbea in soapta de o vreme. Multi aveau in spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de inchisoare. Unii nu mai stiau incotro s-o apuce, neavand habar daca membrii familiei lor mai traiau sau daca reusisera intre timp sa plece din tara...

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂPe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)..

Impresionismul este considerat in mod unanim ca prima revolutie a artei moderne, in opozitie cu arta academica. O revolutie care a constat mai intai de toate in "factura picturala", idee care, desi contine un sambure de adevar, este mult prea simplista. Aceasta carte propune o alta lectura a aparitiei picturii moderne. Ea incearca sa demostreze ca in impresionism are loc o schimbare mult mai radicala si mai profunda, care vizeaza "tematizarea privirii moderne". Daca exista cu adevarat ceva profund nou in pictura lui Manet, Monet si Degas este faptul ca meditatia asupra actului de a vedea devine, in opera lor, o tema centrala. Impresionismul "gandeste privirea" cu o vointa de inovare care nu presupune in mod necesar ignorarea traditiei, cat, mai degraba, dialogul cu traditia. Aceasta "tematizare a privirii" este "moderna", caci ea insumeaza insesi limitele vederii si ale picturii. - Victor Ieronim Stoichita..

„Cartea de faţă abordează, într-o perspectivă interdisciplinară, la încrucişarea dintre istoria artei şi istoria religiilor, marea problemă a «reprezentării nereprezentabilului». Confesiunile secrete ale marilor mistici spanioli, precum Sfânta Tereza din Ávila sau Sfântul Ioan al Crucii, sunt descifrate în contextul sensibilităţii artistice a epocii, aşa cum mare parte din pictura spaniolă a veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea este abordată în lumina experienţei misticilor. Ca instrument de difuzare a unor experienţe excepţionale (cele mai multe strict personale şi chiar secrete), pictura ajunge la adevărata sa vocaţie abia în momentul în care autoritatea ecleziastică reuşeşte să recupereze, să incorporeze şi, într-un fel, să «îmblânzească» frenezia mistică a secolului al XVI-lea. Imaginea pictată devine un instrument de comunicare, dar şi de control al extazului.“ (Victor Ieronim STOICHIŢĂ)..

„Diferența există, alteritatea se construiește. Iată primul postulat pe care se întemeiază această carte. Celălalt nu există în absența Aceluiași și termenii sunt, evident, reversibili.Scopul acestor pagini este de a aborda Întâlnirea așa cum are ea loc sub semnul vizibilului. Ele se plasează în prelungirea unei cercetări asupra imaginarului, ale cărei mize se cuvine să le definim. Evrei, țigani, negri, musulmani. Iată cele patru figuri ale alterității care vor face obiectul reflecției mele. E vorba, mai degrabă decât de o alegere liberă, de o necesitate impusă de formarea în zorii Timpurilor Moderne a ceea ce aș dori să desemnez ca «iconosfera diferenței», iconosferă a cărei construcție are loc în strânsă relație cu prospecțiunile unei Europe în căutarea propriei sale identități. Toți acești Ceilalți («interiori» sau «exteriori»), misterioși, amenințători, interziși, fascinanți, suscită reacții multiple, uneori negative, aproape întotdeauna amestecate: curiozitate, teamă, dorință, respingere… Dat fiind caracterul insolit al Celuilalt, locul său în iconosfera pe cale să se cristalizeze în conformitate cu reguli precise nu poate fi decât problematic. Nu mai puțin, în pofida dificultăților și reticențelor, «Diferitul» și «Neasemănătorul» sfârșesc prin a accede la vizibilitate.În ce fel? Întrebarea e desigur de ordin antropologic, dar istoricul imaginilor îi poate furniza câteva răspunsuri. (VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ)..