Cerul era de un cenușiu metalic, iar pulsațiile bruște ale fulgerelor luminau zigzagat în albastru-argintiu orizontul. Soarele posomorat nu se arătase de mai bine de o săptămâna. Vremea era neobișnuit de rece pentru un început de primăvară, cu fenomene cli-materice potrivite mai degrabă pentru o toamnă târzie. Străzile erau pustii, anunțând parcă apocalipsa. Vântul apleca crengile copacilor contorsionându-le într-un bizar dans tribal. Ploaia direcționată de vântul, care era că un dirijor fără baghetă, izbea geamurile și sunetul sacadat al acesteia se asemăna cu o mășinărie industrială uzată.
Stăteam sprijinită de perete și priveam universul supărat. O rupere de nori a vărsat către pământ tone întregi de apă din primele secun- de. Îmi imaginăm ritmul picăturilor că pe o poveste neobișnuită. Le insuflețeam pe fiecare și le atribuiam un caracter îndurerat. Ce trist trebuie să fie atunci când se desprind din cerul tulburător pentru că mai apoi să se izbească într-un loc necunoscut, potrivnic și întunecat.
Fragment din carte:
„Miracolele există numai pentru cei care cred în ele, așa că nu-mi rămăsese decât să cred și eu în unul; în cel al supraviețuirii. Am simțit cum o forță vie mai palpită încă stăruitoare în inima mea, la fel că flacaruia unei mici lumânări ce nu se lasă stinsă de vijelia unui vânt aspru. Răbdăm, îndurăm, zi după zi, în așteptarea unei șalvari miracu- loase. Doar momentele cumplite apropie omul de Dumnezeu. Dacă îmi îngăduise acel vis minunat în care mi-am revăzut familia, poate că îmi va dărui și eliberarea și mijlocul prin care să mă pot întoarce la ea. Apoi, am auzit ușa descuindu-se încet, parcă cu teamă, și doi pași ușori că de copil apropiindu-se de mine. O atingere, ce mi s-a părut un moment ireală, m-a făcut să mă dezmeticesc din starea de reverie în care alunecasem. O compresă rece mi-a fost așezată pe frunte, iar o mâna delicată îmi ținea încheietura dreapta măsurându-mi parcă pulsul. Foarte aproape de mine am văzut formă unei fete mici ce mă privea cu intensitate. Fiind frământată de tot felul de presimțiri, nu mi-am permis să am încredere în chipul acela că de copil care se aple- că asupra mea cu o expresie de compătimire nemărginită. Credeam că propria mea minte mă păcălește din nou într-un mod atât de mi- selesc, de-mi permite să cred în niște iluzii atât de ademenitoare și de înșelătoare. Poate chiar asta și era; o iluzie. Dar totuși... mâna ei părea atât de caldă și de vie... După atâtea zile de chin, cineva binevoise să vadă dacă nu cumva murisem. Răceală compresei îmi făcea bine și mă liniștea. Vizitatorul meu aștepta într-o stare de incertitudine. Era atât de liniște, încât începusem să cred că tot ce mi se întâmplă e pură fantezie. Și apoi... de ce să nu mă abandonez acelei plăceri de a ști că cineva îmi poartă de grijă? Că însemn ceva? Nu ar trebui că fiecare dintre noi să ne valorizăm, să ne simțim prețioși, să știm că suntem importanți pentru cineva, că ocupăm o bucățică din sufletul celuilalt? Nu asta înseamnă până la urmă umanitatea? Să iubim și să ne lăsăm iubiți? Da”
