Povestea începe (sau se sfârşeste) asa…
E copleşitor. Un număr de feţe furioase care-ar putea umple un oraş mare, holbându-se la mine de parcă aş fi un criminal periculos. Stadionul e plin la întreaga lui capacitate. Sute de mii de feţe curioase, lipsite de compasiune, sau cel puţin indiferente...
Şi nu există ochi umezi, ca să nu mai vorbim de lacrimi. Nici cuvinte de protest. Nici bătăi din picioare. Nici pumni ridicaţi în semn de solidaritate.
De fapt, în timp ce ceasul numărătorii inverse licăreşte intermitent pe ecranele gigantice de la ambele capete ale stadionului, se pare că asta o să fie ultima noastră zi. îl văd pe fratele meu, Whit, întrebându-se dacă există din asta o ieşire de ultimă clipă. O văd pe mama plângând încetişor pentru Whit şi pentru mine.
îl văd pe tatăl meu, cu silueta înaltă gârbovită de resemnare, zâmbindu-ne mie şi fratelui meu – încercând să ne aducă aminte că n-are niciun rost să fim nefericiţi în ultimele noastre clipe pe această planetă.
Dar o iau prea repede. Mai sunt multe de povestit înainte să ajung la amănuntele execuţiei noastre publice. Aşadar, să ne întoarcem puţin în urmă...